Casa lui Asterion - o poveste a lui Borges

CASA LUI ASTERION

Și regina a născut un copil care s-a numit Asterion.

Apolodor: Biblioteca, III, I

Sunt acuzat de îngâmfare, poate de mizantropie și poate de nebunie. Astfel de acuzații (pe care le voi pedepsi la timpul cuvenit) sunt ridicole. E adevărat că nu ies din casa mea, dar, de asemenea, este adevărat că ușile acesteia (al căror număr este infinit)[1] rămân deschise, ziua și noaptea, tuturor oamenilor, precum și animalelor. Să intre cine vrea. Nu va găsi aici luxul femeiesc, nici fastul bizar al palatelor, dar va afla liniștea și singurătatea. De asemenea, va găsi o casă cum nu mai există niciuna pe fața pământului. (Mint cei care susțin că în Egipt ar exista una asemănătoare.) 

O poveste a lui Borges

Moartea şi busola

Dintre multele cazuri care-au pus la încercare perspicacitatea temerară a lui Lonnrot, niciunul nu a fost mai ciudat - mai riguros de ciudat, am putea spune - decît seria periodică de fapte sîngeroase care a atins punctul culminant în quinta Triste-le-Roy, sub nesfîrşita mireasmă a eucalipţilor. Este adevărat că Lonnrot n-a reuşit să împiedice ultima crimă, dar, indiscutabil, a prevăzut- o. N-a bănuit nici identitatea funestului asasin al lui Yarmolinsky, dar a aflat forma secretă a perversei serii, precum şi participarea lui Red Scharlach, a cărui poreclă este Scharlach „the Dandy”. Acest criminal (ca atîţia) jurase pe onoarea sa să-l ucidă pe Lonnrot, dar el nu s-a lăsat niciodată intimidat. Lonnrot se considera un raţionalist pur, un Auguste Dupin, dar avea în el ceva de aventurier şi chiar de trişor.

Semnele bolii

Spun unii că există o boală care se manifestă prin apariţia la încheieturile genunchilor a unor pete de un frumos albastru deschis. Într-o zi, constaţi că ai acele pete la încheietura genunchiului stâng. Te duci repede la doctor şi el îţi spune că boala e periculoasă, dar se vindecă dacă ţii un regim. Regimul presupune, printre altele, să renunţi la unele obiceiuri cu care convieţuieşti de când erai adolescent - să zicem mâncatul de cartofi prăjiţi şi băutul de bere. Te apuci de regim şi după un timp petele dispar. Mai trece o vreme şi, într-o zi veselă îţi spui:    „Ia să mănânc eu nişte cartofi prăjiţi şi să beau o bere, că doar numai din atât nu o să se întoarcă boala”. Mănânci şi bei, petele nu apar. După un timp, iar mănânci cartofi şi iar bei bere. Petele nu apar. Trec luni şi ani, bei bere la cartofii prăjiţi şi nu se întâmplă nimic. Apoi, într-o dimineaţă, vezi că încheietura genunchiului drept a prins o uşoară nuanţă de bleu-ciel. Te sperii şi imediat renunţi la bere şi cartofi. După câteva luni, pielea îşi revine la culoarea normală

O alta poveste a lui Borges

MORTUL

Ca un locuitor din suburbiile Buenos Aires-ului, un nimenea trist şi fără nici o virtute în afară de infatuarea curajului, să se piardă în pustiurile sălbatice de la frontiera Braziliei şi să ajungă căpitan de contrabandişti, pare, de la început, imposibil. Celor care înţeleg astfel lucrurile vreau să le istorisesc destinul lui Benjamin Otálora, despre care poate nu a mai rămas nici măcar o amintire în Balvanera, dar care a murit în legea sa, împuşcat la graniţa cu Rio Grande do Sul. Nu cunosc amănunte despre aventura sa; când le voi afla, va trebui să corectez paginile acestea. Până atunci, însă, scurta naraţiune care urmează poate fi folositoare.

O povestire a lui Borges

CARTEA DE NISIP

.. .thy rope of sands...

George Herbert (1593-1623)

Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un număr infinit de linii; volumul, un număr infinit de planuri; hipervolumul, un număr infinit de volume... Nu, hotărit lucru, nu acesta - more geometrico - este cel mai fericit mod de a-mi incepe relatarea A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, insă, pe de-a intregul veridică.

Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo citeva luni in urmă, intr-o seară, am auzit un ciocănit in uşă. Am deschis şi m-am găsit in faţa unui necunoscut Era un ins inalt, cu trăsături incerte. Sau poate că miopia mea le-a văzut astfel. Intreaga lui infăţişare dovedea o sărăcie plină de cuviinţă. Era imbrăcat in cenuşiu şi avea in mină o valiză cenuşie. Am inţeles indată că-i străin. La inceput l-am socotit bătrin; mi-am dat seama apoi că mă inşelase puţinul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. In cursul convorbirii noastre, care a durat mai puţin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade.