Spun unii că există o boală care se manifestă prin apariţia la
încheieturile genunchilor a unor pete de un frumos albastru deschis. Într-o zi,
constaţi că ai acele pete la încheietura genunchiului stâng. Te duci repede la
doctor şi el îţi spune că boala e periculoasă, dar se vindecă dacă ţii un
regim. Regimul presupune, printre altele, să renunţi la unele obiceiuri cu care
convieţuieşti de când erai adolescent - să zicem mâncatul de cartofi prăjiţi şi
băutul de bere. Te apuci de regim şi după un timp petele dispar. Mai trece o
vreme şi, într-o zi veselă îţi spui: „Ia
să mănânc eu nişte cartofi prăjiţi şi să beau o bere, că doar numai din atât nu
o să se întoarcă boala”. Mănânci şi bei, petele nu apar. După un timp, iar
mănânci cartofi şi iar bei bere. Petele nu apar. Trec luni şi ani, bei bere la
cartofii prăjiţi şi nu se întâmplă nimic. Apoi, într-o dimineaţă, vezi că
încheietura genunchiului drept a prins o uşoară nuanţă de bleu-ciel. Te sperii
şi imediat renunţi la bere şi cartofi. După câteva luni, pielea îşi revine la
culoarea normală
Joci jocul asta de câteva ori, după care
începi să capeţi convingerea că boala e ca o fereastră pe care o deschide
vântul, dar pe care o poţi închide când vrei tu. Aşa că la un moment dat, nu
mai ţii cont de regim, mănânci şi bei ca înainte. După ce trece o lungă
perioadă în care ai făcut ce-ai vrut, într-o dimineaţă senină simţi ceva nu
tocmai obişnuit, o senzaţie că se întâmplă ceva cu tine. Imediat te gândeşti:
„E boala”. Dai să te uiţi la încheietura genunchiului - drept sau stâng, n-are
a face - dar ceva te reţine. „Dacă e plină de pete albastre?” te întrebi. „Asta
ar însemna să mă apuc iar de regim, ori eu nu mai pot să fac lucrul ăsta, uite,
săptămâna viitoare e ziua mea, pe urmă vine sindrofia de la serviciu, mai e
niţel şi soseşte Paştele. Dacă îmi privesc spatele genunchilor, nu mai pot să
beau şi să mănânc, aşa că mai bine nu mă mai uit”. Şi, din clipa aia, încetezi
să-ţi examinezi încheieturile genunchilor. Când te duci la baie, te fereşti să
te vezi în oglindă, nu mai porţi pantaloni scurţi ca nu cumva cineva să-ţi
spună vreodată „Vezi că ai nişte pete albastre”, când te dezbraci în prezenţa
cuiva ai grijă să nu-i întorci spatele. După o vreme, te gândeşti: „Dacă petele
astea apar în faza următoare a bolii şi la încheieturile mâinilor?” Aşa că începi
să le ascunzi şi pe ele, porţi numai mânecă lungă, nu te mai duci la plajă,
refuzi să ţi se ia sânge. În scurt timp, oglinzile devin, vorba lui Borges,
abominabile. Nu le mai foloseşti, te apropii de ele doar când nu se poate
altfel şi atunci închizi ochii. Marea ta grijă devine să te fereşti de orice
obiect lucios, în care se pot reflecta semnele bolii. Şi în tot acest timp,
mănânci cartofi prăjiţi şi bei bere, într-un fel de confruntare cu boala care
ştii sigur că te năpădeşte tot mai mult, dar pe care ai senzaţia că o poţi
învinge prin ne-privire. În cele din urmă, acoperi oglinzile cu pânze albe,
fără să realizezi că asta nu înseamnă nimic altceva decât că deja ai murit şi
tot ce mai urmează să ţi se întâmple este să fii îngropat.
Asa domnule, revino la expresivitate, lasa pîrnăile cu Coca Cola si banalitatile petrecute in centrul localitatii Sinaia la ora de virf. Gindeste-te ca azi-miine ai de acoperit oglinzile si inca nu ti-ai transmis mesajul esential.
RăspundețiȘtergereMai ceva decât Struțul care-si acoperă capul in nisip...
RăspundețiȘtergere