Pacalirea lui Dumnezeu

Biserica Ortodoxa si celelalte biserici crestine spun ca sinuciderea este un pacat care nu se poate ierta, ceea ce mi se pare de mirare, cata vreme Dumnezeu ne iubeste infinit. Cum vine aia sa iubesti pe cineva si nu oricum, ci la infinit, dar sa nu-l ierti niciodata pentru ca a facut unul din lucrurile interzise? 

Explicatia pentru aceasta posibila dovada ca Dumnezeu de fapt nu ne iubeste chiar la infinit este urmatoarea: daca te-ai sinucis, nu mai ai cum sa regreti ceea ce-ai facut si sa te pocaiesti, asa incat flacarile iadului te vor linge de-a pururi. 

O lectie neinvatata

Una dintre lectiile pe care nu am reusit sa le invat niciodata este cea care spune ca nu toti oamenii sunt la fel, nici macar intre anumite limite. Mi s-a intamplat de nenumarate ori, de-a lungul vietii, sa fac anumite lucruri si sa am asteptarea ca oamenii din jur sa reactioneze exact asa cum as fi reactionat eu. Imi amintesc surpriza care ma incerca de fiecare data cand cineva se declara revoltat de actiunile mele, sau oripilat, sau ma condidera demn de dispret sau de pedeapsa. Si cu toate ca asta mi s-a intamplat de multe ori, am ramas acelasi. Am continuat sa presupun implicit ca daca o sa ma duc, de exemplu, fara cravata la nu stiu ce adunare, o sa gasesc acolo o gramada de alti tipi fara cravata. Sigur ca ma duceam si constatam ca toti au cravata, asa ca ma apucam sa-mi construiesc un aer de individ nonconformist etc. In realitate, mi-ar fi placut sa nu trebuiasca sa fac asta.

Semnele bolii

Spun unii că există o boală care se manifestă prin apariţia la încheieturile genunchilor a unor pete de un frumos albastru deschis. Într-o zi, constaţi că ai acele pete la încheietura genunchiului stâng. Te duci repede la doctor şi el îţi spune că boala e periculoasă, dar se vindecă dacă ţii un regim. Regimul presupune, printre altele, să renunţi la unele obiceiuri cu care convieţuieşti de când erai adolescent - să zicem mâncatul de cartofi prăjiţi şi băutul de bere. Te apuci de regim şi după un timp petele dispar. Mai trece o vreme şi, într-o zi veselă îţi spui:    „Ia să mănânc eu nişte cartofi prăjiţi şi să beau o bere, că doar numai din atât nu o să se întoarcă boala”. Mănânci şi bei, petele nu apar. După un timp, iar mănânci cartofi şi iar bei bere. Petele nu apar. Trec luni şi ani, bei bere la cartofii prăjiţi şi nu se întâmplă nimic. Apoi, într-o dimineaţă, vezi că încheietura genunchiului drept a prins o uşoară nuanţă de bleu-ciel. Te sperii şi imediat renunţi la bere şi cartofi. După câteva luni, pielea îşi revine la culoarea normală

Himera sănătății

Toţi suntem mai mult sau mai puţin bolnavi, ăsta e un lucru absolut cert. Sănătatea perfectă nu există, poate doar în uter să fie unii copii perfect sănătoşi. Spun asta pentru că perfecţiunea este ceva ce nu poate fi pierdut decât prin trecerea în altă lume. Nimic nu este perfect, cu excepţia lui Dumnezeu.
Totul e să accepţi şi să declari, la un moment dat, că eşti bolnav. Momentul ăsta vine ca destinul, nimeni nu i se poate împotrivi. Cu cât el vine mai târziu, cu atât himera sănătăţii se prelungeşte. Cei mai mulţi dintre noi suntem atinşi, însă nu o recunoaştem, prelungim suspansul, amânăm momentul adevărului. Asta ne duce într-o direcţie total greşită, pentru că după cum se ştie, cu cât amâni, cu atât momentul în care nu mai poţi amâna este mai dureros. „Boala lungă, moarte sigură” zice o zicere.
Aşadar, să ne declarăm bolnavi încă de la început de tot, când încă le mai părem celorlalţi sănătoşi. Să recunoaştem că odată cu ieşirea din pântecele matern, în chiar acea clipă, la primul contact cu lumea, măcar o boală a început deja să se cuibărească în noi. Dacă vom trăi cu sentimentul acesta, nimic nu ne va mai lua pe nepregătite, aşa cum li se întâmplă celor care trăiesc fără griji, nu le lipseşte nimic şi într-o zi, într-un anume ceas, într-o oarecare clipă, află că procesul care rula în tăcere, în adâncuri, este, de acum, vizibil, precum o roată dinţată care s-a tot învârtit în subteran, urcând lent, până când zimţii ei au început să roadă stratul cel mai de sus şi, iată, prind să se zărească printre firele de iarbă.