Himera sănătății

Toţi suntem mai mult sau mai puţin bolnavi, ăsta e un lucru absolut cert. Sănătatea perfectă nu există, poate doar în uter să fie unii copii perfect sănătoşi. Spun asta pentru că perfecţiunea este ceva ce nu poate fi pierdut decât prin trecerea în altă lume. Nimic nu este perfect, cu excepţia lui Dumnezeu.
Totul e să accepţi şi să declari, la un moment dat, că eşti bolnav. Momentul ăsta vine ca destinul, nimeni nu i se poate împotrivi. Cu cât el vine mai târziu, cu atât himera sănătăţii se prelungeşte. Cei mai mulţi dintre noi suntem atinşi, însă nu o recunoaştem, prelungim suspansul, amânăm momentul adevărului. Asta ne duce într-o direcţie total greşită, pentru că după cum se ştie, cu cât amâni, cu atât momentul în care nu mai poţi amâna este mai dureros. „Boala lungă, moarte sigură” zice o zicere.
Aşadar, să ne declarăm bolnavi încă de la început de tot, când încă le mai părem celorlalţi sănătoşi. Să recunoaştem că odată cu ieşirea din pântecele matern, în chiar acea clipă, la primul contact cu lumea, măcar o boală a început deja să se cuibărească în noi. Dacă vom trăi cu sentimentul acesta, nimic nu ne va mai lua pe nepregătite, aşa cum li se întâmplă celor care trăiesc fără griji, nu le lipseşte nimic şi într-o zi, într-un anume ceas, într-o oarecare clipă, află că procesul care rula în tăcere, în adâncuri, este, de acum, vizibil, precum o roată dinţată care s-a tot învârtit în subteran, urcând lent, până când zimţii ei au început să roadă stratul cel mai de sus şi, iată, prind să se zărească printre firele de iarbă.