Mici întâmplari cu animale (27)

Imblânziri (2)
Pentru pescarii cu undiţa din Cluj, valea Drăganului nu are pereche. În partea de jos joacă lipanii vînînd după musculiţele cele mai mici, îndată se învrîstează între ei şi păstrăvi, care apoi pun stăpînire pe şuvoaie şi bulboane pînă spre izvoarele din muntele înalt. Priveliştea se schimbă în faţa pescarului după fiecare cotitură a rîului, toate imagini de munte şi totuşi surprinzînd fiecare prin frumuseţea ei proprie.

Coborînd într-o înserare pe rîu în jos, unuia dintre cei ce au avut norocul să descopere încîntările unditului la păstrăvi i s-a alăturat un ţăran:

—  Frumoşi peşti ai prins, domnule, dar niciunul nu-i ca cel din fîntînă.

Pescarul n-a înţeles vorba, pînă a fost lămurit. Într-o fîn­tînă din sat trăieşte de ani de zile un păstrăv „uriaş". Drumul spre casă îi trecea prin sat, aşa că pescarul s-a oprit să vadă ce-i și pozna aceasta. Găseşte casa cu fîntînă în curte. Gospo­darul îi mărturiseşte că într-adevăr în fîntînă are un păstrăv. L-a prins din rîu înainte cu nouă ani şi l-a pus în fîntînă „ca să mai adune broaşte şi din gîngăniile care ar cădea în apa de băut". S-au apropiat de fîntîna dată în grija acestui origi­nal agent sanitar.

Era o fîntînă cu cumpănă şi cu colac de ciment, adîncă de vreo patru metri. În fund, apă puţină — poate nici un metru cub. În umbra adîncimii se mişca în jur o altă umbră, şi mai închisă.

—   Simte oameni, zîmbi mulţumit bătrînul casei, aşa umblă cînd aşteaptă să i se dea mîncare.

Au coborît în fîntînă o scară lungă şi pescarul s-a dus să prindă cu minciocul păstrăv din adîncul pămîntului. L-a apucat uşor în plasa minciocului din apa puţină şi îngustă. S-a în­covoiat cercul de sîrmă sub greutatea peştelui. Nu va muri în cele cîteva clipe cît îl va scoate la suprafaţă, ca să-l cerceteze mai bine. Era un păstrăv zdravăn, lung de vreo cincizeci de centimetri și gros de douăzeci și șase; trebuia să cîntărească cel puţin un kilogram şi jumătate. Era lăptar — femelă — avea culoarea mult mai deschisă decît cea obişnuită a păstrăvilor din rîu şi părea orb. Ochii îi erau tulburi, cu o ceaţă albicioasă pe ei — probabil modificări în urma vieţii îndelungate petre­cute în întunericul fîntînii.

După examinarea aceasta sumară pescarul s-a coborît să-l transporte în ciudatul lui mediu de viaţă. Era nerăbdător şi păstrăvul care se zbătea şi apuca aer în loc de apă prin gura deschisă, dar nerăbdător şi omul cu fîntîna, care ţinea la păstră­vul lui ca la ochii din cap şi se temea să nu i se întîmple vreun rău.

În fîntînă se potriveşte să fie puţină hrană, deci oamenii casei îşi hrănesc avuţia. Îi aruncă peştişori, broscuţe, bucăţele de carne; vara copiii prind cosaşi şi le place să vadă cum îi culege pe rînd peştele de pe suprafaţa apei. Şi are acesta o poftă de mîncare! Într-un rînd au vrut să-l pună la încercare. I-au aruncat unul după altul patruzeci şi cinci de boişteni mici, din cei care mişună în rîu. Pe toţi i-a apucat păstrăvul şi poate că ar fi mai răzbit și cu alţii, dacă mai erau.

Apa din fîntînă are temperatura de nouă grade şi este foarte bună de băut. Pesemne că agentul sanitar îşi face datoria, cu toate că, vrînd-nevrînd, şi el trebuie să o mai murdărească. Oricum ar fi, stăpînul este foarte mulţumit de serviciile lui, ca şi vecinii, care duc cu mai multă plăcere apă din „fîntîna cu peşte" decît din altele.

Acest păstrăv poate să intereseze din mai multe puncte de vedere. Greutatea de un kilogram şi jumătate pentru păstrăv este o greutate respectabilă. Şi totuşi, socotind vîrsta de nouă ani, pare prea mică: o influenţă a lipsei de lumină, a spaţiului redus, chiar a singurătăţii, factori care, după părerea ihtiologilor, stînjenesc creşterea. Si experienţa pescarilor arată că păstrăvii care îşi au punctul de pîndă în locuri întunecoase, în cot­loanele de sub maluri şi de sub stîncă, au o culoare închisă, iar cei din şuvoaiele expuse luminii — una mai deschisă, coloraţii care se modifică curînd dacă se schimbă locaşul peştelui. Acest păstrăv din întunericul fîntînii avea o culoare deschisă. Dar el trăieşte de nouă ani într-o lingură de apă — apă de izvor, stătătoare, care nu se oxigenează prin cascade şi şuvoaie, ca acelea din rîurile de munte si care n-are nici plante acvatice. Apoi, această biată păstrăvoaie sihastră nicicînd n-a putut urca spre izvoare ca să se bucure de jocurile boiştei şi să-şi încredin­ţeze icrele fecundate patului săpat în pietrişul mărunt.
Ionel Pop - Instantanee din viața animalelor