Azi, după şcoală, am fost din nou la Luna Park. Hotărât lucru, în ceea ce mă priveşte, noţiunea de fericire este total compromisă. Nu sunt în stare să mă bucur de nimic, imediat ce apare un prilej de bucurie, iese rapid, ca dintr-o mlaştina, un gând urât, spăimos, rău, care-l anihilează. Cum se suia Maria în ceva, în carusel, în Montagne Russe, în orice chestie învârtitoare, mă invada gândul că e periculos, că uite-acum o să se rupă, că se va întâmpla ceva ireversibil.
Asta mi se întâmplă mereu, în legătură cu orice este legat de Maria. Îmi imaginez fel de fel de situaţii în care totul se duce, se scufundă, se sparge, în care adevărul gol goluţ iese rânjind la suprafaţă şi-mi demonstrează că ceea ce bănuiam eu demult este adevărat: fericirea nu poate să dureze, binelui îi ia locul cel mai îngrozitor rău cu putinţă. Mă simt ca un bătrân din aia croncănitori, care privesc totul cu ochi stinşi, de oracol pe care nu-l consulta nimeni: „Noi ştim cum stau lucrurile, voi credeţi că sunt altfel dar vă înşelaţi, o să va convingeţi, vrem să vă vedem figurile când veţi înţelege şi voi, când veţi ajunge la vorba noastră, când o să pricepeţi în sfârşit că în spatele oricărui zâmbet e un rictus sinistru, că lumina nu e decât absenţa întunericului, că totul se sfârşeşte în cel mai cumplit mod”. Îmi amintesc cum mergeam prin Timişoara cu Maria mică-mică în cărucior, cum mă uităm la ea, plăpândă, şi-mi spuneam „are ceva, precis, e albă la faţă, e bolnavă, auzi cum strigă, o doare ceva şi e ceva foarte grav, nu am cum şti pentru că ea nu poate să vorbească, dar precis e ceva care nu mai poate fi reparat” şi tot aşa. În vremea asta înfloreau liliecii, înverzea totul şi eu nu puteam să mă bucur nici cât o gămălie de ac. Până la urmă mi-am spus că asta trebuie că este o formă în care pot eu să simt dragostea - nu simţeam aşa ceva decât faţă de Maria, nu putea să fie altceva.
Asta mi se întâmplă mereu, în legătură cu orice este legat de Maria. Îmi imaginez fel de fel de situaţii în care totul se duce, se scufundă, se sparge, în care adevărul gol goluţ iese rânjind la suprafaţă şi-mi demonstrează că ceea ce bănuiam eu demult este adevărat: fericirea nu poate să dureze, binelui îi ia locul cel mai îngrozitor rău cu putinţă. Mă simt ca un bătrân din aia croncănitori, care privesc totul cu ochi stinşi, de oracol pe care nu-l consulta nimeni: „Noi ştim cum stau lucrurile, voi credeţi că sunt altfel dar vă înşelaţi, o să va convingeţi, vrem să vă vedem figurile când veţi înţelege şi voi, când veţi ajunge la vorba noastră, când o să pricepeţi în sfârşit că în spatele oricărui zâmbet e un rictus sinistru, că lumina nu e decât absenţa întunericului, că totul se sfârşeşte în cel mai cumplit mod”. Îmi amintesc cum mergeam prin Timişoara cu Maria mică-mică în cărucior, cum mă uităm la ea, plăpândă, şi-mi spuneam „are ceva, precis, e albă la faţă, e bolnavă, auzi cum strigă, o doare ceva şi e ceva foarte grav, nu am cum şti pentru că ea nu poate să vorbească, dar precis e ceva care nu mai poate fi reparat” şi tot aşa. În vremea asta înfloreau liliecii, înverzea totul şi eu nu puteam să mă bucur nici cât o gămălie de ac. Până la urmă mi-am spus că asta trebuie că este o formă în care pot eu să simt dragostea - nu simţeam aşa ceva decât faţă de Maria, nu putea să fie altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu