Îmblînziri(1)
Am fost invitatul unui prieten de vînătoare. În jurul casei lui, la ţară, avea o livadă frumoasă, pe care o împodobeau şi diferiţi arbuşti decorativi. A fost o mare plăcere pentru mine să iau masa cu familia prietenului meu în chioşcul din grădină. Lîngă uşa deschisă a chioşcului stăteau tolăniţi cei doi prepelicari ai stăpînului. Dormitau, aşteptînd să le vină rîndul şi lor, pe cînd se vor fi dezbrăcat de carne oasele puilor la frigare.
Am fost invitatul unui prieten de vînătoare. În jurul casei lui, la ţară, avea o livadă frumoasă, pe care o împodobeau şi diferiţi arbuşti decorativi. A fost o mare plăcere pentru mine să iau masa cu familia prietenului meu în chioşcul din grădină. Lîngă uşa deschisă a chioşcului stăteau tolăniţi cei doi prepelicari ai stăpînului. Dormitau, aşteptînd să le vină rîndul şi lor, pe cînd se vor fi dezbrăcat de carne oasele puilor la frigare.
Deodată aud
zbîrnîitul tipic al zborului de potîrniche. M-a mirat că nici oamenii si, mai
ales, nici cîinii nu s-au mişcat la acest zgomot de sălbăticiune, neobişnuit
aici în grădină, în apropierea casei. Apoi, iată o potîrniche, care pesemne se
aşezase pe undeva prin apropiere, a ieşit pe cărarea chioşcului şi venea
sprintenă spre noi. A ajuns la cei doi cîini culcaţi. Fără ruşine şi frică
păşeşte peste ei şi se opreşte la lemnul pragului. Cîinii doar că au deschis
cîte-un ochi leneş, ca apoi să-l închidă iarăşi, numaidecît.
Amfitrionul meu
a rîs cu poftă de figura pe care voi fi făcut-o şi mi-a explicat apoi că
potîrnichea aceea era Sura, o pasăre îmblînzită cu desăvîrşire. Şi-a şi dovedit
vorbele, chemînd-o pe nume. Potîrnichea a alergat la picioarele stăpînului şi
a cules bucuroasă firimiturile de pîine. A dat şi glas: un ciripit domol, ca şi
cînd ar fi vorbit cu ea însăşi.
Cînd am plecat
din chioşc a fost o scenă de neuitat. Înaintea noastră săltau cei doi
prepelicari, iar între ei potîrnichea, umflîndu-se cîteodată în pene. Apoi
pasărea, ca nemulţumită de încetineala convoiului, s-a ridicat în aripi si a
zburat spre curte. Am găsit-o acolo unde îmi spusese dinainte prietenul meu: în
ocolaşul cîinilor de vînătoare. Fiindcă potîrnichea aceasta nu se împrietenise
de loc cu păsările de curte — se duşmănea chiar cu găinile şi cu celelalte
orătănii, care probabil vedeau în străină o concurentă la hrană — şi legase
bună prietenie cu cei doi prepelicari — duşmanii atavici ai neamului ei.
Adeseori — spunea prietenul meu — pe cînd dorm cîinii, potîrnichea chiar
vînează muştele care se adună şi-i necăjesc prietenii.
De doi ani era adoptată
de oameni şi de cîini această potîrniche si nici prin gînd nu-i trecea să plece
în lumea ei. Hoinărea prin livadă, liberă, se întorcea „acasă". Prietenul
meu o primise în dar de la un ţăran, care o prinsese de mică şi o îmblînzise.
Cînd i-a fost adusă era de două-trei luni.
Ionel Pop-
Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu