Ispravile lui Pacala (12)

Evanghelia

După ce-a-ngropat-o popa şi pe ea cu cinste mare,

Sta la vatra-i, dus pe gânduri: ce să mai încerce oare?

Astăzi soacra, ieri nevasta îi plecară pe vecie.

Mai avea un fiu pe lume, doar atâta bucurie.

Şi Păcală tot în slujbă!

Spre-al său fiu deci s-a-ndreptat:

— Dragul tatii! Cu-aşa diavol, într-o casă nu-i de stat!

Să lăsăm aicea totul şi s-o ştergem amândoi;

Că de nu, strigoiul ăsta ne răpune şi pe noi!

— Ai dreptate, zise fiul. Decât să ne prăpădim

În curând şi noi, mai bine, zău, în lume să fugim!

Hotărând ei astfel, haide, popa-şi strânge de prin casă

Cărţile cu slovă veche, şi-ntr-un sac adânc le-ndeasă.

Intr-apoi în cămăruie, una-alta să mai cate.

Dar Păcală, de pe-afară, a-nţeles ce gând îl bate.

— Hm! voieşti să fugi în lume, bunule stăpân al meu?

Bine, fugi! Dar unde-i merge, am să te-nsoţesc şi eu.

Cu acestea, zvâc! din tindă în odaie el pătrunde,

Şi sub cărţi în sacul mare al părintelui s-ascunde.

Din cămara de alături popa-n casă iar când vine,

Mai îndeasă-n sac ce-ndeasă, — dup-aceea-l leagă bine,

Şi săltându-l pe un umăr: — Doamne! dă-ne ajutor!

Cu băiatul după dânsul, a luat-o la picior!

* * *

Merg aşa ei multă vreme, când la deal şi când la vale,

Până, iată-i, cam spre seară, că-ntâlnesc o apă-n cale.

Cum s-o treacă? Pod pe-aproape, luntre nu se pomenea.

Râul nefiind prea mare, popa înainte-o ia.

Şi odrasla-i după dânsul, cu picioarele prin apă.

Dar deodată, sacul popii, zup! în râu cu fundul scapă.

De sub cărţi atunci Păcală strigă tare, să s-audă;

— Saltă sacu-n sus, părinte! Evanghelia se udă!

Popa, dus cu gându-aiurea, îşi opreşte paşii-n grabă:

— Cum? Ai spus ceva, băiete? pe copilul său l-întreabă.

— Eu? Nimic! răspunse-acesta. Apoi calea şi-o urmară.

Dar abia trei paşi făcut-au, sacul, buf! în apă iară.

De sub cărţi, Păcală strigă şi mai tare ca nainte:

— Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!

Popa stă, ridică sacul, şi-nspre-a sa odraslă cată:

— N-auzişi nimic, băiete, nici acum?

— Ba cum nu, tată!

Parc-aud şi-acuma încă respicatele cuvinte:

“Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!”

Cine se putea să strige? Că p-aicea nimeni nu-i.

Strigătul părea că vine chiar din fundul sacului!

Bietul popă, hoalbă ochii: — Ce-o fi asta? Dar deodată

Spre băiat îşi aţinteşte iar privirea-nviorată:

— Valeu! ce minune, Domnul, azi să văd m-a-nvrednicit!

Ştii, din sacul meu, anume, glasul cui l-ai auzit?

Evanghelia-mbrăcată numa-n aur şi cu file

Aurite de pe margini: aia mi-a vorbit, copile!

Ah, ce carte minunată, dragul tatii! ai văzut?

Hai la mal... să strâng la pieptu-mi cartea sfântă, s-o sărut!

Şi la celalt ţărm al apei într-o clipă ajungând,

Nu ştia, biet, cum să scoată cartea scumpă mai curând!

Când dezleagă sacul însă şi zăreşte pe Păcală,

Popa-ncremenit rămâne: — Tu eşti? Ochii nu mă-nşeală?

Vai! Trăsni-te-ar sfântul, drace! N-am să scap în veci de tine?

El ţâşni din sac afară: — Ce? Te-ai supărat pe mine?

Popa, o mâlci pe dată: — Aş! Mă vezi tu supărat?

Mă prinsese doar mirarea, când în sac de tine-am dat!
Petre Dulfu