MIREASA
După ce-a lăsat pe popa lângă râu, precum v-am spus,
Hai! cu sacu gol pe-o mână — tot a mers pe râu în sus,
Pân-ajunse-ntr-o pădure mândră, de stejari frunzoşi.
Iară pe un deal acolo: plini stejarii... de gogoşi!
— A! gândi Păcală-n sine, ia stăi! tot n-am ce să fac.
Şi-a cules gogoşi de tufă, câte-i încăpură-n sac.
Huiet auzea din faţă... chiote!... Şi... ce zări?
Şir de cară, cu velinţe şi cu brazi împodobite,
Trase tot de câte patru boi cu coarne poleite.
Oameni şi femei prin cară, fete, la urechi cu flori,
Lăutari cântând din cobză şi din nai şi din viori.
Ba pe drum pe lângă cară mai veneau flăcăi la rând,
Pe fugari zglobii călare, focuri din pistoale dând.
Cum vedeţi, era o nuntă. Mirele-şi ducea acasă
Dintr-un sat vecin într-altul pe iubita lui mireasă.
Şi nuntaşii — ca nuntaşii! — iubitori de vorbă multă.
Cum zăriră pe Păcală, îi strigară: — Hei! i-ascultă!
Ce ai tu în sacu-acela?
De! glumi el, nişte... ouă!
— Bre! de unde-atâtea, frate? Nu poţi să ne spui şi nouă?
— Cum de nu? Pe coastă, colo, sunt mulţime de copaci
Plini cu ouă d-alde acestea... să umpleţi... un car de saci!
— Zău? Şi mire, cuscri, oaspeţi, — hai şi ei la deal, săracii,
Cât clipeşti, — să strângă ouă din copaci, să-şi umple sacii!
Rămăsese-n drum mireasa, numai singură-ntr-un car.
Cât era de frumuşică, Doamne! Dar plângea cu-amar.
— Mândro! îi grăi Păcală, înspre ea păşind agale
Pentru ce, atât de-amarnic, plângi... în ziua nunţii tale?
Ea-ncepu mai tare-a plânge. El... din cap a clătinat:
— Nu ţi-o fi pe plac, se vede, omul care te-a luat!
Mă miram şi eu, văzându-l, ce-ai avut de te-ai unit
Tii, copilă-aşa frumoasă, c-un bărbat aşa pocit?
— Hei! grăi cu lacrămi fata. M-am unit, aşa crezi, eu?
Mă siliră mama, tata! Nu l-au vrut pe-alesul meu!
Auzind aşa Păcală: — Ştii ce, dragă fetişcană?
Decât să jeleşti, mai bine: dracului să-l dai pomană!
Spune-mi! vrei să scapi de dânsul?
— Mai mă-ntrebi dacă voiesc?
Păi... de azi de până-n ziuă, tot la asta mă gândesc:
Cum să scap? Ar fi vreo cale?
— Lucru-ţi pare-aşa de greu?
Fii pe pace, drăguliţo, că te scap îndată eu.
Dă-te jos şi hai cu mine în desiş, colea, devale;
Tu să-mbraci a mele haine, eu să-mbrac pe ale tale.
Ia şi sacul meu pe-un umăr, şi te du p-aci-ncolea.
Ce voi face mai departe eu, aceasta-i treaba mea!
— Bun! Şi-ntr-un desiş intrară. Fata-n haine de bărbat
Şi cu sacul lui Păcală pe un umăr, a plecat.
Iute-n urmă, şi Păcală, hainele miresi-mbracă,
Şi în locul ei s-aşează. Faţa dânsu-n jos şi-o pleacă,
Şi-o-nveleşte c-o năframă: ca nuntaşii duşi să creadă,
Înapoi când s-or întoarce, că-i mireasa-n car pe ladă.
* * *
Iată-i, prăpădiţi, nuntaşii, de zadarnice-alergări,
Vin, sărmanii, încărcându-l pe Păcală cu ocări:
— Mincinosul!... Potlogarul!... Unde-i?... Ia-l de unde nu-i!
Bine, frate, zău, c-o şterse de pe-aci!... norocul lui!
C-ar vedea acum pe dracul!... D-alde-acestea îndrugând,
Pe la locul lor prin cară aşezatu-s-au la rând.
Apoi: “Cea, bou! Hăis, plăvane!” nunta iar la drum porneşte.
Mirele vedea, nu-i vorbă, că mireasa-n jos priveşte,
Şi că-şi ţine-ascunsă faţa, sub năframă, tot mereu.
Însă... ce-are-a face? “Las-o”, el şi-a zis în gândul său.
Plânge, ca orice mireasă... Are să se potolească!
D-unde să-i fi dat prin minte, rău, ceva, să bănuiască?
Tot aşa acasă-n urmă, când se veseleau toţi, bând,
Că-i vrun şiretlic la mijloc, cui i-ar fi trecut prin gând?
Se mirau d-un lucru numai, unii: cum — cu tot amarul —
Cară-atât de des mireasa, vin, la gură, cu paharul?
. . . . . . . . . . . . . . . . .
După cină, când nuntaşii pe acasă toţi plecară,
Ginerele şi mireasa în odaia lor intrară,
Iar mireasa, ia de mână pe-al ei mire — tămâiat,
Ochii tot în jos ea-i ţine: — Ştii ce, dragul meu bărbat ?
O viaţă nouă-ncepe d-azi încolo pentru mine,
Şi cu Dumnezeu tot lucrul să se-nceapă este bine...
Fii bun, lasă-mă o clipă, singură, netulburată,
Să mă-nchin pe prisp-afară celui ce la toţi ni-e tată!
El, ştiind că fata-n silă îl luase, nu de voie,
Şi temându-se că fuge: — Aş! îi zise. Ce nevoie?
Altădată n-ai tu vreme să te-nchini, oricât pofteşti?
— Vezi? oftă atunci mireasa, amărâtă. Vezi cum eşti?
Ţiu şi eu l-atâta lucru... Doar atâta te rugai!
Şi să nu mă laşi? Of! Doamne! Pentru ce mă măritai?
...Nu cred însă... nu se poate... să-mi nesocoteşti rugarea!
Vrei tu între noi să intre, chiar de-acuma, supărarea?
Lasă-mă... că nu fug, frate! Nici nu stau cât lumea doară!
Uite, leagă-mă de glezne, dacă vrei, cu-această sfoară,
Ca să n-ai gând rău. Şi ruga de-i vedea că prea mult ţine,
Scutură de sfoar-o dată. Într-o clipă-s lângă tine!
Auzind aşa bărbatul, — hai! o leagă d-un picior.
— Du-te! dar să nu stai prea mult, soro, să te-ntorci cu zor!
Te aştept!
Păcală pleacă. Iar în tindă, se opreşte.
De la glezne-şi taie sfoara. Într-o ladă scotoceşte,
Scoate de la fund veşminte bărbăteşti... pe-a sa măsură,
Şi-mbrăcându-le-ntr-un suflet, dă din tindă-n bătătură.
Vede-un ţap dormind pe prispă. Haţ! de coarne sfoara-i leagă
Sare pe din dos pârleazul, apoi... tunde-o, nene dragă!
Nevăzut pe loc se face.
Câinii, deşteptaţi, lătrară.
Mirele-auzi un zgomot şi lătrat de câini pe-afară
Dar credea că la mireasă hămăiesc... şi mai stătu.
— De! gândea la urmă-n sine. S-a-nchinat destul acu!
Şi smuci de sfoar-o dată. Aş, nimic!
— Bre! Tot se roagă?
Ce atâta rugăciune? Nu cumva-i lipseşte-o doagă?
Mâine, frate, dimineaţă... să se-nchine, vreme n-are?
Apoi iar smuci de sfoară, cu putere şi mai mare.
O chemă-n aceeaşi vreme şi din gură pe mireasă:
— Hei! la naiba, fă! Mario! n-ai să vii odată-n casă?
Dar cu cât mai tare dânsul de frânghie scutura,
Cu atât mai mult mireasa înapoi parcă se da.
Da’ nerăbdătorul mire auzi şi-un zbierăt, care
Semăna a behăire, nu a glas de fată mare.
Speriat atunci, românul se repede afară-ntins.
Of, şi cum s-arăt prin vorbe ciuda care l-a cuprins:
Când, în loc să dea cu ochii de-al miresei chip frumos,
El se pomeneşte-n faţă-i — cu urâtul ţap bărbos?!
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu