De-ale lui Zoscenko (12)

OFENSA

De sărbători obişnuiesc să merg la Luga. Se zice că acolo e un aer minunat — aer de pini şi de brazi. Face bine la bronşită. Aşa zic medicii. Nu ştiu dacă-i adevărat, dar mie nu prea-mi vine să cred.

Ceea ce e mai rău, e că drumul pînă la Luga e un chin. Aglomeraţie mare. Înghesuială. Călătorii ţi se aşază pe genunchi fără să-ţi ceară voie. Ori îţi pun în cap coşurile şi boccelele. Aşa nu-i mare lucru să te pricopseşti cu o bronşită, ba mai dai şi în ipohondrie.

Rîndul trecut, la întoarcere, cu toate că va­gonul era ticsit, a mai urcat un individ. Destul de tînăr. Cu mustăcioară. Chiar fercheş. Cu cizme ruseşti în picioare. Îl însoţea o bătrînă. O babă ca toate babele, cu două boccele şi un coş.

   De fapt, întîi s-a urcat în vagon baba cu calabalîcul ei. Iar după ea — individul, cu mustă­cioara lui.

Care va să zică, baba o ia înainte, făcîndu-şi loc cu coatele, iar el, ţanţoş, după ea. Şi-i tot porunceşte:

— Ţine coşul drept! Vezi că-l răstorni!... Acum bagă-l sub bancă! Bagă-l sub bancă, am zis! Ei, drăcia dracului! Nu pune bocceaua pe genunchii oamenilor! Pune-o pînă una alta pe cap ... Stai c-o urc eu în plasă! Tii, că proastă mai eşti!

Călătorii bagă de seamă că cetăţeanul ăsta o cam face de oaie, încalcă codul muncii. Pe scurt, observă că individul cu mustăcioară a luat-o razna; ţipă ca un mitocan la slujnica lui şi o sileşte să facă lucruri peste puterile ei.

Unii au început să-şi arate pe faţă nemulţu­mirea: n-ar fi cazul să-l aducem la ordine, dacă şi-a pierdut controlul şi ţipă la servitoare? Se poate să ridice bătrîna singură coşcogea balotu­rile? Asta-i curată bătaie de joc, ba mai mult — exploatare a oamenilor muncii! Nu e permis să ţipi şi să comanzi aşa de faţă cu lumea. Asta o atinge în demnitatea ei de om bătrîn.

Deodată, un călător care se aprinsese mai rău ca ceilalţi, vine lîngă ăla cu mustăcioară şi-l apucă de braţ.

— O astfel de comportare nu e admisibilă — zice. Asta e bătaie de joc faţă de un om liber. Pocitură a nepului ce eşti!

Apucat de braţ, individul s-a făcut alb la faţă şi s-a tras un pas înapoi. Abia după aceea a protestat:

— Ba pardon — zice — ce pocitură? Poate că eu călătoresc cu mama la Leningrad. Şi aşa — zice — mă simt destul de ofensat cînd mi se vor­beşte de o încălcare a codului.

Călătorii din vagon au rămas oarecum des­cumpăniţi. Se simţeau stînjeniţi că au intervenit într-o chestiune de familie care nu-i priveşte. Chiar aşa: persoana în cauză nu era altcineva decît mama, nu slujnica.

Cetăţeanul acela care se aprinsese mai rău, vezi bine, nu s-a dat bătut cu una cu două.

— Naiba să le mai descurce! Ce, scrie pe ea că e mama sau tata? În cazuri din astea trebuie să anunţi cînd te urci în tren.

Pe urmă, s-a aşezat pe locul său, lîngă geam.

— În orice caz — zice — îmi cer scuze. De unde era să ştim noi că dînsa e stimabila dumitale mamă! Ne-am închipuit, vezi bine, cu totul altceva. Ne-am închipuit că e servitoarea. Aşa că, să ne scuzi.

Alt călător, unul care mînca dintr-o jimblă, îi zise însă ăluia cu mustăcioară şi cu mamă:

— Mamei i se cuvine şi mai mult respect decît slujnicei. Nu este admisibil s-o împovărezi cu boccele şi cu coşuri. Şi să mai şi ţipi la ea!

Ăla cu mustăcioară zice:

— Eu am certificat de la doctor că sufăr de nervi. Rog să nu mi se dea sfaturi la cine pot să ţip şi pe cine pot să-l încarc cu boccele!

Ofensat cu întîrziere, tipul cu mustăcioară a tot bombănit pînă la Leningrad:

— Abia porneşti la drum, că te şi apucă de braţ. Se leagă de tine care poate că ai bilet de călătorie... Pune piciorul pe boccea, mamă, să nu ţi-o şterpelească careva... Ie-te cine s-a găsit să facă pe grozavul... Da' poate că şi eu stau la Leningrad încă din nouă sute şapteşpe. Şi n-am să îngădui nimănui să mă ofenseze acuzîndu-mă cum că încalc codul.

Ceilalţi călători şedeau tăcuţi şi evitau privirea omului ofensat.