Beckett

Azi e ziua de nastere a lui Samuel Beckett. Cu ocazia asta, urc aici un fragment din "Asteptandu-l pe Godot", cea mai cunoscuta din lucrarile maestrului.

Personajele

Estragon

Vladimir

Pozzo

Lucky

Băiatul

ACTUL 1

Drum de ţară, cu copac.

Seara.

ESTRAGON, aşezat pe jos, încearcă să-şi scoată gheata. Se opinteşte îndârjit, cu amîndouă mâinile, icnind. Se opreşte, istovit, se odihneşte gîfîind, reîncepe.

Intră VLADIMIR.

ESTRAGON (renunţlnd din nou): Nimic de făcut.

VLADIMIR (apropiindu-se cu paşi mărunţi şi ţepeni, cu picioarele depărtate): Şi eu încep să cred la fel. (Rămîne nemişcat.) M-am împotrivit multă vreme gîndului ăstuia, spunîndu-mi: Vladimir, nu te prosti, încă n-ai încercat tot. Şi reluam lupta. (Se reculege, cu gîndul la luptă. Către Estragon.) Aşadar, iată-ne din nou.

ESTRAGON: Crezi?

VLADIMIR: Sînt mulţumit că te revăd. Te credeam plecat pentru totdeauna.

ESTRAGON: Şi eu la fel.

VLADIMIR: Ce facem ca să sărbătorim întîlnirea? (Se gândeşte.) Ridică-te să te pup. Îi întinde mîna.

ESTRAGON (nervos): Imediat, imediat.

Tăcere.

VLADIMIR  (jignit, rece): Pot să ştiu unde şi-a petrecut domnul noaptea?

ESTRAGON:  Într-un şanţ.

VLADIMIR (uimit): Un şanţ! Unde asta?

ESTRAGON (fără gest): Pe 'colo.

VLADIMIR: Si nu te-au bătut?

ESTRAGON: Ba da... Nu prea tare.

VLADIMIR: Aceiaşi?

ESTRAGON: Aceiaşi? Nu ştiu.

Tăcere.

VLADIMIR: Cînd mă gîndesc... de pe-atunci... mă întreb...ce-ai fi devenit tu... fără mine... (Cu glas hotărit.) La ora asta n-ai fi fost decît o grămăjoară de oase, fără doar şi poate.

ESTRAGON  (înţepat): Ei şi?

VLADIMIR (copleşit): E prea mult pentru un singur om.

(Pauză. Apoi, cu vioiciune.) Pe de altă parte, la ce bun să te descurajezi acum, iată ce-mi zic. Trebuia să mă gîndesc la asta acum o veşnicie, pe la 1900...

ESTRAGON: Destul. Ajută-mă să-mi scot scîrba asta.

VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?

ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?

VLADIMIR: De cînd îţi tot spun că trebuie să le scoţi în fiecare zi? Ai face mai bine să mă asculţi.

ESTRAGON (slab): Ajută-mă.

VLADIMIR:  Te doare?

ESTRAGON: Dacă mă doare! Mă întreabă dacă mă doare!

VLADIMIR (cu mînie): Numai tu suferi, totdeauna! Eu nu contez. Tare aş vrea să te văd în locul meu. Atunci să te-aud.

ESTRAGON: Te-a durut?

VLADIMIR: Dacă m-a durut! Mă întreabă dacă m-a durut!

ESTRAGON (arătînd cu degetul): Asta nu-i un motiv să nu  te închei.

VLADIMIR (aplecindu-se): Adevărat. (Îşi încheie nasturele.) Să nu fim neglijenţi în lucrurile mărunte.

ESTRAGON: Ce să-ţi spun, tu aştepţi totdeauna ultimul moment.

VLADIMIR (visător): Ultimul moment... (Meditează.) E lung, dar o să fie bun. Cine spunea asta?

ESTRAGON: Nu vrei să mă ajuţi?

VLADIMIR: Cîteodată îmi spun că vine, totuşi. Atunci mă simt tare ciudat. (Îşi scoate pălăria, se uită la ea, îşi plimbă mîna pe dinăuntru, o scutură, şi-o pune pe cap.) Cum să spun? Uşurat şi în acelaşi timp... (Caută)... înspăimîntat. (Cu emfază.) ÎN-SPĂI-MÎN-TAT. (Îşi scoate din nou pălăria şi se uită la ea.) Nemaipomenit! (Bate uşurel deasupra pălăriei, ca şi cumar vrea să cadă ceva din ea, se uită din nou înăuntru, şi-o pune pe cap.) În fine...

Estragon, cu preţul unui efort suprem, reuşeşte să-şi scoată gheata. Se uită la ea, îşi plimbă mina înăuntru, o întoarce, o scutură, caută pe jos dacă n-a căzut ceva, nu găseşte nimic, îşi trece din nou mina prin gheată, cu ochii în gol.

VLADIMIR: Ei?

ESTRAGON: Nimic.

VLADIMIR: Dă să văd.

ESTRAGON: Nu-i nimic de văzut.

VLADIMIR: Încearcă s-o pui din nou.

ESTRAGON (care şi-a examinat piciorul): Am să-l las să mai respire un pic.

VLADIMIR: Iată omul, în întregime, supărat pe gheată cînd e de vină piciorul lui. (Îşi scoate, încă odată pălăria, se uită în ea, îşi trece mina înăuntru, o scutură, bate uşurel în ea, suflă înăuntru şi o pune pe cap.) Începe să mă îngrijoreze. (Tăcere. Estragon îşi mişcă piciorul, jucînd din degete ca să circule aerul mai bine.) Unul din tâlhari a fost salvat. (Pauză.) E un procent cinstit.  (Pauză.) Gogo...

ESTRAGON: Ce?

VLADIMIR: Dacă ne-am căi?

ESTRAGON: Pentru ce?

VLADIMIR: Păi... (Caută.) N-ar fi nevoie să intrăm în amănunte.

ESTRAGON: Că ne-am născut?

Vladimir se porneşte pe rîs, dar îşi înăbuşă hohotele imediat, ducîndu-şi mîna la pubis, cu faţa crispată.

VLADIMIR: Nici nu mai îndrăznim să rîdem.

ESTRAGON: Grozavă oprelişte.

VLADIMIR: Numai să zîmbim. (Faţa i se despică într-un zîmbet maxim care încremeneşte, durează un timp, apoi se şterge brusc.) Nu-i totuna. în fine... (Pauză.) Gogo...

ESTRAGON (agasat): Ce mai vrei?

VLADIMIR: Ai citit Biblia?

ESTRAGON:  Biblia...   (Se gîndeşte.) Probabil că mi-am aruncat ochii prin ea.

VLADIMIR (mirat): La şcoala fără Dumnezeu?

ESTRAGON: Habar n-am dacă era cu sau fără.

VLADIMIR: Pesemne că o confunzi cu Ocna.

ESTRAGON: Se poate. Îmi amintesc hărţile Ţării Sfinte-în culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu-pal. Mi se făcea sete numai cînd mă uitam la ea. Şi-mi spuneam: acolo o să mergem să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiţi.

VLADIMIR: Ar fi trebuit să te faci poet.

ESTRAGON: Am fost. (Gest spre zdrenţele lui.) Nu se vede?

Tăcere.

VLADIMIR: Ce spuneam... Cum îţi merge cu piciorul?

ESTRAGON: Se umflă.

VLADIMIR: A,  da, ştiu,  povestea cu  tîlharii. Ţi-aduci aminte?

ESTRAGON:  Nu.

VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?

ESTRAGON: Nu.

VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul.  (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi...

ESTRAGON: Cu cine?

VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt... (Caută contrariul lui mîntuit.)...afurisit.

ESTRAGON: Mîntuit, de ce?

VLADIMIR: De iad.

ESTRAGON: Mă duc.

Nu se mişcă din loc.

VLADIMIR: Şi totuşi...  (Pauză.) Cum se face că... Sper că nu te plictisesc.

ESTRAGON: N-ascult.

VLADIMIR: Cum se face că dintre cei patru evanghelişti, unul singur prezintă faptele aşa? Erau, totuşi, toţi patru acolo - în fine - erau pe-aproape. Şi numai unul singur vorbeşte despre un tîlhar salvat. (Pauză.) Zău, Gogo... trebuie să mai arunci şi tu cîte-o vorbuliţă din cînd în cînd.

ESTRAGON: Eu ascult.

VLADIMIR: Unul din patru. Dintre ceilalţi trei, doi nu pomenesc un cuvînt, iar al treilea spune că i-au făcut gură amîndoi.

ESTRAGON: Cine?

VLADIMIR: Cum?

ESTRAGON: Nu înţeleg nimic. (Pauză.) Cui i-au făcut gură?

VLADIMIR: Mîntuitorului.

ESTRAGON: De ce?

VLADIMIR: Fiindcă n-a vrut să-i scape.

ESTRAGON: De iad?

VLADIMIR: Da' de unde! De moarte.

ESTRAGON: Şi pe urmă?

VLADIMIR: Pe urmă au trebuit să fie afurisiţi amîndoi.

ESTRAGON: Şi pe urmă?

VLADIMIR: Dar celălalt zice că a fost unul salvat.

ESTRAGON: Ei şi? Nu sînt de acord între ei şi-atîta tot.

VLADIMIR: Erau acolo toţi patru. Şi unul singur pomeneşte de-un tîlhar salvat. De ce să-l crezi pe el, şi nu pe ceilalţi?

ESTRAGON: Cine-l crede?

VLADIMIR: Toată lumea. Nu se cunoaşte decît versiunea asta.

ESTRAGON: Oamenii sînt nişte tîmpiţi.

Se ridică anevoie, merge şchiopătînd spre culisa stîngă, se opreşte, priveşte în zare, cu palma deasupra ochilor, se întoarce, merge spre culisa dreaptă, priveşte în zare. Vladimir îl urmăreşte cu privirea, apoi se duce să ia gheata, se uită în ea, îi dă drumul jos, repede.

VLADIMIR: Phui!

Scuipă jos.

Estragon revine în centrul scenei, priveşte spre fundal.

ESTRAGON: încîntător loc. (Se întoarce, înaintează pînă la rampă, priveşte spre public.) Plăcut peisaj. (Se întoarce spre Vladimir.) Să ne cărăm.

VLADIMIR: Nu se poate.

ESTRAGON: De ce?

VLADIMIR: Îl aşteptăm pe Godot...

ESTRAGON: Adevărat. (Scurtă pauză.) Eşti sigur că aici?

VLADIMIR: Ce?

ESTRAGON: Că aici trebuie să aşteptăm?

VLADIMIR: A zis în faţa copacului. (Priveşte copacul.) Mai vezi alţii?

ESTRAGON: Ăsta ce e?

VLADIMIR: Pare salcie.

ESTRAGON: Unde-i sînt frunzele?

VLADIMIR: Pesemne că e moartă.

ESTRAGON: A terminat cu plînsul.

VLADIMIR: Doai dacă n-o fi anotimpul.

ESTRAGON: Nu crezi mai curînd că e un copăcel?

VLADIMIR: Un arbust.

ESTRAGON: Un copăcel.

VLADIMIR: Un... (Se opreşte.) ...adică ce vrei să insinuezi? Că am greşit locul?

ESTRAGON: Trebuia să fie aici.

VLADIMIR: N-a spus că vine sigur.

ESTRAGON: Şi dacă nu vine?

VLADIMIR: Ne întoarcem mîine?

ESTRAGON: Şi pe urmă poimîine?

VLADIMIR: Poate.

ESTRAGON: Şi aşa mai departe.

VLADIMIR: Adică...

ESTRAGON: Pînă cînd vine...

VLADIMIR: Eşti fără milă.

ESTRAGON: Am mai venit şi ieri.

VLADIMIR: A, nu, aici te-nşeli...

ESTRAGON: Dar ce-am făcut noi ieri?

VLADIMIR: Ce-am făcut ieri?

ESTRAGON: Da.

VLADIMIR: Păi... (Supărîndu-se.) Cînd e vorba să arunci îndoiala în sufletul omului, nu te-ntrece nimeni.

ESTRAGON: Eu cred că am fost aici.

VLADIMIR (privire circulară): Locul ţi se pare cunoscut?

ESTRAGON: Nu spun asta.

VLADIMIR: Atunci?

ESTRAGON: Asta nu împiedică...

VLADIMIR: Totuşi... copacul ăsta... (întorcîndu-se spre public)  ...turbăria asta.

ESTRAGON: Eşti sigur că astă-seară?

VLADIMIR: Ce?

ESTRAGON: Că astă-seară trebuia să-l aşteptăm?

VLADIMIR: El a zis că sîmbătă. (Scurtă pauză.) Aşa mi se pare.

ESTRAGON: După muncă.

VLADIMIR: Cred că am notat tot. (Îşi scotoceşte buzunarele, arhipline cu tot felul de gunoaie.)

ESTRAGON: Dar în care sîmbătă? Şi-apoi, e azi sîmbătă? Nu e mai degrabă duminică? Sau luni? Sau vineri?

VLADIMIR  (priveşte înnebunit în jurul lui, ca şi cum data ar fi scrisă pe peisaj): Nu se poate.

ESTRAGON: Sau joi.

VLADIMIR: Cum să facem?    

ESTRAGON: Dacă s-a deranjat de pomană aseară, fii sigur că azi n-o să mai vină de loc.

VLADIMIR: Dar zici că noi am venit aseară.

ESTRAGON: S-ar putea să mă înşel. (Scurtă pauză.) Ia să tăcem un pic, vrei?

VLADIMIR (slab): Sigur că vreau. (Estragon se aşază iar pe pămînt. Vladimir umblă de colo-colo, agitat, se opreşte din cînd în cînd să scruteze zarea. Estragon adoarme. Vladimir se opreşte în faţa lui.)   Gogo... (Tăcere.)

Gogo... (Tăcere.) GOGO!

Estragon se trezeşte speriat.

ESTRAGON (realizînd   toată  oroarea situaţiei lui):  Dormeam. (Dojenitor.) De ce nu mă laşi niciodată să dorm?

VLADIMIR: Mă simţeam singur.

ESTRAGON: Am avut un vis.

VLADIMIR: Nu-l povesti

ESTRAGON: Visam că...

VLADIMIR: NU-L POVESTI!

ESTRAGON (gest spre univers): Asta ţi-ajunge? (Tăcere.) Nu eşti drăguţ, Didi. Cui vrei să-i povestesc coşmarurile mele personale, dacă nu ţie?

VLADIMIR: Să rămînă personale. Ştii bine că nu suport.

ESTRAGON (rece): Există momente cînd mă întreb dacă n-am face mai bine să ne despărţim.

VLADIMIR: N-ai merge departe.

ESTRAGON: Ar fi, într-adevăr, un mare neajuns. (Scurtă pauză.) Nu-i aşa, Didi, c-ar fi un mare neajuns? (Scurtă pauză.) Avînd în vedere frumuseţea drumului. (Scurtă pauză.) Şi bunătatea   călătorilor. (Scurtă pauză. Calm.) Nu-i aşa, Didi?

VLADIMIR: Fii calm.

ESTRAGON: Calm... calm... (Pe gînduri.) Englezii spun caaam. Sînt oameni caaami. (Scurtă pauză.) Ştii

povestea cu englezul la bordel?

VLADIMIR: Da.

ESTRAGON: Povesteşte-mi-o.

VLADIMIR: Ajunge.

ESTRAGON: Un englez, după ce s-a îmbătat, se duce la bordel. Patroana îl întreabă dacă vrea o blondă, o brună sau o roşcată. Continuă tu.

VLADIMIR: Destul!