NEGUSTORUL ŞI PRIETENUL SĂU
A fost cândva un
negustor care îşi dorea mult de tot să facă o călătorie lungă. Cum nu era prea
bogat, şi-a spus: „Ar fi înţelept ca înainte de a pleca, să-mi las o parte din
avere aici în oraş, căci dacă la drum mă voi întâlni cu necazurile, să am din
ce trăi când m-oi întoarce”. În acest scop, i-a încredinţat unuia dintre prietenii
săi un mare număr de drugi de fier, care alcătuiau partea cea mai însemnată a
averii sale, dorind ca acesta să i le păstreze în timpul cât avea să lipsească
de acasă. Apoi şi-a luat rămas bun şi s-a tot dus.
Nu a trecut prea mult şi cum îl cam urmărise ghinionul, negustorul s-a întors în oraş şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să se ducă la prietenul său ca să-i ceară înapoi fierul. Numai că prietenul, care avea mai multe datorii, îl vânduse ca să şi le plătească şi i-a răspuns astfel: „Prietene, adevărul este că am pus fierul într-o încăpere bine ferecată, crezând că avea să fie în tot atâta siguranţă cât şi aurul meu, dar s-a întâmplat ceva ce nimănui nu i-ar fi dat prin minte să prevadă, fiindcă în încăperea aceea era un şobolan care a ros tot metalul”.
Făcând pe prostul, negustorul
i-a răspuns: „Intr-adevăr, mare nenorocire a căzut pe capul meu, dar ştiu din
bătrâni că şobolanilor le place grozav fierul. Şi eu am avut multe de tras din
pricina aceasta şi de aceea nici nu mă supără prea tare necazul ăsta de acum.”
Acest răspuns i-a
făcut mare plăcere prietenului său, care s-a bucurat să audă că negustorul lua
drept bună istoria cu şobolanii care îi roseseră fierul şi ca să-i înlăture
orice urmă de bănuială, l-a poftit la cină pentru a doua zi. Negustorul a
făgăduit că vine, dar, între timp, s-a întâlnit în oraş cu unul dintre copiii
prietenului său. A luat copilul la el acasă şi l-a încuiat întro odaie. A doua
zi s-a dus la cină şi l-a găsit pe prietenul său foarte supărat. L-a întrebat
de pricina supărării de parcă nu ar fi ştiut nimic despre cele întâmplate. „O, dragul
meu prieten”, i-a spus omul, „te rog să mă ierţi dacă nu mă vezi la fel de
vesel pe cât aş fi fost de obicei într-o împrejurare ca aceasta când îmi vii în
ospeţie, dar mi-am pierdut pe unul din copii şi, cu toate că am dat de veste
prin trâmbiţaş, încă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.”
„O, cât de rău îmi
pare”, a răspuns negustorul, „dar ieri seara, tocmai pe când plecam din casa
ta, am văzut o bufniţă zburând cu un copil în gheare şi dar nu ştiu dacă era sau
nu copilul tău”. „Tu, făptură nemaivăzut de proastă şi de zănatică”, a sărit
prietenul, „nu te ruşinezi oare să spui o minciună atât de gogonată? Cum să
care o bufniţă ce abia cântăreşte două-trei măsuri, un băiat de treizeci de
ori mai greu decât ea?”
„Păi nu înţeleg de ce
te miri atât de tare”, i-a răspuns negustorul, „de parcă într-un ţinut în care
un şobolan poate roade un car de drugi de fier, ar fi neobişnuit ca o
bufniţă să ridice în gheare un băiat mare!”.
Auzind acestea, prietenul
s-a dumirit că negustorul nu era, până la urmă, atât de prost pe cât îl crezuse,
i-a cerut iertare pentru că-l înşelase, i-a dat banii cuveniţi pe fier şi şi-a
recăpătat fiul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu