Cand ma uit dimineata in oglinda, imi aduc aminte de anii de liceu, in care una dintre principalele mele probleme era sa fac cumva ca sa pot purta parul lung.
Toata tineretea mea a fost marcata de aceasta problema. In Sinaia, nu puteam sa-mi las parul sa creasca, pentru ca eram elev si scoala de atunci interzicea categoric orice tunsoare diferita de cea a securistilor sau militarilor. La ceafa era musai sa fii tuns pierdut si oricat m-as fi straduit sa-mi ascund parul de la spate, nu aveam nicio sansa de a pacali pe cineva. Profesorii te puneau sa te intorci, vedeau ca ti-a crescut "chica" si dadeau sentinta: "Maine vii tuns". Nu pot spune ca azi, dupa atatia ani, chestiunea asta mi se pare minora. Nu am putut niciodata sa ii iert pe profesorii aia, care faceau parte din sistemul comunist si care, chiar daca nu turnau la securitate (sau, mai stii?) isi faceau partea lor de datorie cu multa eficienta, taindu-ne aripile si mutilandu-ne sufletele. Sigur ca nu erau cu totii asa, dar ce folos - cei altfel contau prea putin si oricum nu te puteau ajuta cu nimic.
Ceea ce incercam in fiecare an era sa ma camuflez foarte bine in apropierea vacantei mari. Imi pieptanam parul de la spate minute intregi, dimineata la oglinda, il udam, apoi mergeam la scoala si aveam grija sa fiu mereu cu fata la profesori. Daca trebuia sa ma intorc catre stanga, o faceam, dar capul il suceam catre dreapta. Cand treceam pe langa un profesor pe coridor, ma opream imediat si faceam stanga imprejur, in asa fel incat daca el s-ar fi intors brusc sa se uite dupa mine, m-ar fi vazut cu fata. Ce mai, o intreaga regie. Lupta mea era ca profesorilor sa nu le vina ideea sa se uite la ceafa mea. Imi inchipuiam ca pentru asta e necesar, in situatia in care as sta cu ei de vorba, sau m-ar scoate la tabla, in ore, sa le abat cumva atentia, sa nu-i las fara ganduri, asa ca vorbeam tot timpul, incercam sa spun lucruri care, credeam eu, i-ar interesa si i-ar face sa nu mai observe amanunte legate de aspectul meu, pentru ca mintea le-ar sta la ceea ce le-am povestit. Intr-un an, imi amintesc ca mai erau vreo doua zile de scoala si un profesor m-a dibuit si mi-a cerut sa ma tund, altfel nu-mi incheie situatia. Ar fi fost o catastrofa, ma luptasem atata, aproape vazusem victoria cu ochii si acum sa pierd rusinos - nu, asta nu era de conceput. Asa ca m-am imbolnavit. Pur si simplu i-am spus mamei ca mi-e rau si poate ca imi si era, cu adevarat. Am zacut blana in pat, am luat medicamente, nu am mancat, ca sa fiu cat mai convingator. Mama, saraca, mi-a pus termometrul si, vazand ca nu am febra, s-a mirat - nu stiu daca sincer, dar a acceptat sa stau acasa. La materia profesorului aluia dadusem un extemporal pe care el inca nu il adusese, asa ca mai aveam o nota de luat si nu avea probleme sa-mi incheie media. In final, am scapat cu parul netuns la spate. Era o victorie fantastica! Ma asteptau trei luni in care nimeni nu avea sa se mai ia de mine, puteam sa ies cu baietii - cu Nicu, in special, care avea parul lung cu adevarat si pe care-l luasem ca model. El nu mai era elev, asa ca putea sa-si lase parul sa creasca - singura lui problema fiind sa nu se arate in anumite locuri unde ar fi putut fi prins de militie, care i-ar fi taiat frumusete de par blond-auriu.
In vara aia am fost, pentru cateva saptamani, fericit cu adevarat. Parul imi crestea liber, mergeam prin oras si ma simteam grozav, eram si eu acum cineva intre cei din generatia mea, fetele mi se parea ca ma privesc cu alti ochi, viata avea alte culori - oh, Doamne, cat de putin imi trebuia pe atunci...
Dar vai, intr-o dupa-amiaza, cum stateam eu pe o banca in fata cinematografului, impreuna cu doi prieteni, numai ce-am auzit o voce: "Ia veniti incoace voi trei!". Cand ne-am uitat, ce sa vezi, era tovarasul Cojoianu, de la militia rutiera, cu un zambet ciudat pe figura, care ne chema la el. Ne-am dus, ca nu avea rost sa fugim, ne cunostea pe fiecare in parte. "Ia haideti cu mine" a continuat militianul. Si ne-a condus la frizerie, unde ne-a pus sa stam pe scaune si sa ne asteptam randul la tuns. M-am gandit sa fug, dar mi-a fost frica. Imi spuneam ca Nicu, daca ar fi fost acolo, ar fi facut-o, el intotdeauna avea mai mult curaj. Am ramas, pur si simplu, pe scaunul ala, uitandu-ma in oglinda la parul care incepuse sa arate asa cum vazusem eu prin revistele pentru adolescenti aduse "de dincolo" si care in curand avea sa cada pe dalele reci ale podelei. N-avea sens sa il rog pe Cojoianu sa ma lase sa plec, nu ar fi facut-o si oricum nu eram capabil sa ma milogesc de un militian. M-am suit pe scaunul frizerului si am privit, cu ochii in lacrimi, cum redevin Raul cel tuns, cu parul pierdut la spate si cu breton. Ca lovitura sa fie totala, dupa ce am fost tunsi, Cojoianu a zis: "Acum trebuie sa platiti!" Mi s-a parut un abuz atat de mare, incat tot sangele mi s-a urcat imediat in obraji. Dupa ce ca am fost tuns impotriva vointei mele, mai trebuia sa si platesc! Asa ceva intrecea orice imaginatie. Dar nu puteam face nimic. I-am spus lui Cojoianu ca nu am bani si asta era adevarul. Dar nu m-a crezut si, parca pentru a-mi dovedi ca sirul umilintelor poate continua la nesfarsit, m-a controlat in buzunare. Cand s-a lamurit ca, intr-adevar, nu am bani, m-a pus sa o sun pe mama, de la un telefon aflat in biroul directorului frizeriei. Am sunat-o si ea, saraca, a vorbit cu Cojoianu si cu directorul, promitandu-le ca vine cu banii.
N-are rost sa spun in ce stare de spirit am plecat de acolo. Eram un om infrant, un rebel pus cu botul pe labe. Tin minte si azi, dupa mai bine de treizeci de ani, fiecare amanunt, vad scena din frizerie cu atata claritate, de parca s-ar fi petrecut ieri. Cred ca am plans multa vreme dupa aia. Si niciodata nu am putut sa uit si cu atat mai putin sa il iert pe militianul Cojoianu. Chiar daca peste ani, cand devenisem profesor, am mai avut de-a face cu el, apoi cu alti membri ai familiei lui, am simtit mereu o retinere, o rezerva, nu am reusit sa fac cumva sa nu-mi mai amintesc, atunci cand ma intalneam cu oricare dintre ei, de modul in care fusesem umilit, in care mi se luase ceva la care tinusem atat de mult si care, in fond, nu deranja pe nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu