Cugetari pascale

Prin bucatarie, Mitza, Ali, Maria si Diana (mama lui Ali) fac diverse operatiuni culinar-gastronomice. Richi umbla ca turbat de colo-colo, incercand sa apuce vreo bucata de carne. Iar eu, ca un adevarat filosof ce ma aflu, stau la masa din dormitor, cu ochii in monitor si cuget. La ce cuget? La Traditie. 

Acum aproape 2000 de ani, Cristos a fost rastignit dupa ce venise cu Legea cea noua. Invatatura lui s-a raspandit masiv si astazi, sute de milioane de oameni sarbatoresc, an de an, nasterea, apoi invierea celui pe care il considera a fi insusi Dumnezeu. Cum fac ei asta? Retraind, pas cu pas, evenimentele petrecute atunci. Exista o sumedenie de etape pe care le are de parcurs un crestin in timpul marelui post. El trebuie sa mearga la diferite slujbe, fiecare marcand cate un episod din istoria ultimelor saptamani din viata Mantuitorului. Trebuie sa aprinda lumanari si sa faca pomeni; trebuie sa se roage in anumite ceasuri ale zilei, spunand anumite rugaciuni si nu altele. Trebuie sa poarte imbracaminte cernita, sa asculte muzica religioasa, sa cugete la Jertfa lui Cristos si tot asa, timp de sapte saptamani. 

Toate aceste lucruri te fac sa te intrebi la ce iti poate folosi indeplinirea unui astfel de ritual. De ce trebuie omul sa participe la atatea slujbe si randuieli? De ce nu ar fi de ajuns sa citim in fiecare seara, la culcare, o mica poveste biblica, numai buna sa ne reaminteasca faptele petrecute acum aproape 2000 de ani? De ce trebuie sa mergem la biserica prin ploaie si vant, obositi de prepararea mielului si de curatenia bi-anuala din casa? De ce trebuie sa ascultam aceleasi lucruri an de an, psalmodiate de un preot oarecare? 

Atunci cand vine ziua in care am pierdut, spre exemplu, pe cineva drag, cum ar fi mama sau un frate, ori un prieten bun, ne amintim de el, varsam o lacrima, spunem o rugaciune pentru sufletul lui, aprindem o lumanare si cam asta este tot. De ce nu ar fi suficient sa facem asta si de Paste, cand Cristos este crucificat? Si de ce nu e de ajuns sa mergem la biserica in noaptea Invierii ca sa luam lumina si sa o ducem acasa?

Raspunsul il dau credinciosii ferventi: trebuie sa facem toate astea pentru ca asa ne unim cu Cristos; participand ritual la crucificare si la Inviere ne curatam de pacate, devenim mai buni etc. Dar mie tot nu imi este clar: de ce nu am putea obtine aceste rezultate decat atunci cand se implinesc niste ani de la evenimente? Daca suntem credinciosi, stim foarte clar ca Mantuitorul este in ceruri, alaturi de Dumnezeu si stie tot ce facem, vede exact daca il iubim sau nu. Oare se lasa el amagit de participarea noastra la diferite slujbe pe care, atentie, nu el le-a randuit ci Biserica? Mai departe, daca eu il iubesc pe Cristos din tot sufletul meu, dar nu ma duc la Prohod si la celelalte slujbe, sunt demn de azvarlit in flacarile iadului? 

Mai mult decat atat, tot ce se petrece da senzatia ca e vorba de re-trairea efectiva de catre unii credinciosi a momentelor din vechime. Exista zone pe glob unde oamenii se incoloneaza in procesiuni care refac Drumul Calvarului si se biciuiesc pana le crapa pielea si sangele curge suvoaie, tocmai pentru ca vor sa simta personal ce a simtit Cristos. Oare Mantuitorul ii iubeste mai mult pe acestia decat pe cei care se duc doar la slujbe si tin postul cum scrie la carte? Tare ma indoiesc.

Iubirea fata de Cristos este o chestiune privata, ca sa zic asa. Cel ce crede cu adevarat, nu are nevoie nici sa ocoleasca biserica de patruzeci de ori, nici sa stea pana dimineata la slujba de Inviere. Daca simte nevoia sa faca suplimentar si aceste gesturi, e liber sa le faca. Nu cred insa ca cineva poate fi blamat pentru ca nu tine postul corect, sta acasa la slujbe si se duce numai in Noaptea Sfanta sa aprinda o lumanare, sa auda cuvintele magice "Cristos a Inviat" si sa ia lumina.