Aristocrata
Grigori
Ivanovici răsuflă o dată adînc şi începu:
—
Mie, măi fraţilor, nu-mi plac femeile care poartă pălărie. Cînd femeia umblă cu
pălărie şi cu ciorapi de fildecos, ori ţine în braţe un căţeluş, ori are un
dinte de aur, pentru mine o aristocrată din astea nici nu mai e femeie, nu
face două parale.
Cu
toate astea, într-o vreme mi s-au aprins călcîiele după o aristocrată. Mă
plimbam cu ea, am dus-o şi la teatru. La teatru am şi dat de bucluc. Acolo, la
teatru, şi-a dat ea ideologia pe faţă.
Am
cunoscut-o în curte. La o şedinţă. Mă uit şi văd o fîţă. Cu ciorapi în
picioare, cu un dinte de aur în gură.
—
Unde stai, cetăţeană? zic. La ce număr?
—
La şapte, zice.
—
Să fii sănătoasă, zic eu.
Şi nu ştiu cum, mi-a şi căzut cu tronc la inimă. Am îndesat-o cu vizitele. La apartamentul şapte. Mă duceam ca persoană oficială, chipurile ca s-o întreb: cum stai, cetăţeană — aveţi ceva defecţiuni la robinet, la toaletă? Funcţionează?
—
Da, zice, funcţionează.
Şi
îşi trage peste umeri şalul de molton, şi nu mai scoate o vorbă. Numai ochii îi
sticlesc. Şi dintele din gură străluceşte.
Am
tot dat pe la ea vreo lună de zile, pînă s-a obişnuit cu mine. A început să-mi
răspundă mai în amănunt: robinetul funcţionează, mulţumesc, Grigori Ivanovici.
Pe
urmă am mers şi mai departe — am început să ieşim împreună la plimbare pe
străzi. Cum ieşim în stradă, îmi cere s-o iau la braţ. O iau eu la braţ şi mă
las tîrît de ea. Ce să-i spun nu ştiu, şi mi-e şi ruşine de oameni.
Odată
îmi zice:
—
Ce mă tot duci aşa pe străzi? Am ameţit. Cum eşti cavaler şi la putere, zice,
ai putea să mă duci, parexamplu, la teatru.
—
Se poate, zic.
Taman
bine a doua zi s-au primit de la celulă nişte bilete pentru operă. Am căpătat
şi eu unul. Altul mi l-a cedat Vasea lăcătuşul.
Nu
m-am uitat la bilete, dar vezi că nu erau la fel. Al meu era la parter, al lui
Vasea la galerie.
Ne-am
dus la teatru. Ne-am aşezat pe locurile noastre. Ea pe biletul meu, eu pe-al
lui Vasea. Stau la cucurigu şi nu văd nici pe dracu. Dacă mă aplec peste
balustradă, o văd pe ea. Dar nu prea bine. Am căscat eu ce-am căscat, pe urmă
am coborît. Cînd mă uit, eram taman în antract. Dînsa ieşise şi ea în antract.
—
Bună seara, zic.
—
Bună seara.
—
Oare, zic, aici funcţionează robinetul?
—
Nu ştiu, zice.
Şi
o ia spre bufet. Eu — după ea. Se învîrte prin bufet şi se uită la tejghea. Pe
tejghea — o tavă, şi pe tavă — nişte prăjituri.
Eu
mă foiesc ţanţoş pe lîngă dînsa, uite-aşa ca un burjui, şi o invit:
—
Dacă, zic, ai poftă să mănînci o prăjitură, nu te jena. Plătesc eu.
—
Mersi, zice.
Şi
se apropie de tavă, cu un mers destrăbălat, şi haţ una cu cremă. Şi dă-i,
înfulec-o!
Banii
mei — număraţi. Cel mult pentru trei prăjituri. Ea mănîncă, eu mă scotocesc
prin buzunare, mă uit pe furiş cîte parale am. Parale — mai nimica.
După
ce a mîncat-o pe aia cu cremă, haţ alta. Am icnit, dar am tăcut. M-a luat aşa,
ca o ruşine burgheză. Halal cavaler fără bani!
Mă
învîrt în jurul ei ca un cocoş. Ea rîde şi aşteaptă să-i fac complimente.
—
N-ar fi timpul să intrăm? zic eu. Poate a sunat.
—
Nu — zice ea.
Şi
mai ia o prăjitură.
—
Nu-i cam mult pe stomacul gol? zic eu.
—
Nu, zice, sîntem obişnuiţi.
Şi
o ia şi pe-a patra.
Atunci
mi s-a suit sîngele la cap.
—
Pune-o la loc! zic.
S-a
speriat. A rămas cu gura căscată. Eu — parcă m-a muşcat strechea. Acuma tot s-a
zis cu plimbările noastre!
—
Pune-o dracului la loc! zic.
A
pus-o la loc. Eu îl întreb pe bufetier:
—
Cît am de plată pentru trei prăjituri?
Bufetierul
face pe nisnaiul.
—
Aveţi de plătit patru bucăţi, zice. Atîta şi atîta.
—
Care patru?! zic eu. Cînd a patra e pe tavă?
—
Nix, zice el. Măcar că e pe tavă, dar a fost muşcată şi turtită cu degetul.
—
Da' de unde! zic. De unde-ai mai scos-o şi pe asta?
Bufetierul
face pe nisnaiul, dă din mîini.
S-a
strîns lumea, vezi bine. Experţi.
Unii
zic că a fost muşcată, alţii zic că nu.
Eu
mi-am întors buzunarele pe dos: ce de-a nimicuri au mai căzut din ele! Lumea
rîde. Mie nu-mi arde de rîs. Eu număr banii. I-am numărat: taman bine mi-ajung
pentru patru bucăţi. Degeaba am mai făcut tărăboi, pe cinstea mea! Am plătit.
După aia îi zic doamnei:
—
Mănînc-o, cetăţeană. S-a plătit.
Doamna
nu se clinteşte. Se jenează să mănînce prăjitura.
—
Dă c-o mănînc eu — se bagă unul.
Şi
a mîncat-o. Pe banii mei.
Am
intrat în sală. Am văzut opera pînă la sfîrşit. După aia, ne-am întors acasă.
În
faţa casei, ea îmi zice cu tonul ei burghez:
—
Destul de urît din partea dumitale. Ăi care n-au bani nu se plimbă cu doamnele.
Eu
îi zic:
—
Nu banii, cetăţeană, fac fericirea omului. Iartă-mă că-ţi dau poveţe.
Şi
uite-aşa ne-am despărţit.
Nu-mi plac aristocratele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu