Ispravile lui Pacala (15)

Păcală şi Tândală
Pe Păcală-n vremea asta l-au tot dus departe paşii.

Iată-l în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii.

Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna,

Ne-nsoţit în cale-i decât de stăpâna nopţii, luna.

Când, deodată, ce zăreşte, jos, culcat în drumul său?

E un om, gândea-ntru sine... A, ba uite!... Sacul meu!

Sacul cu gogoşi! Mireasa, neavând puteri să-l care,

L-o fi aruncat, se vede, jos, aicea, din spinare.

Bine că-l găsii! E noapte. Ia să fac şi eu popas.

Şi pe sac lăsându-şi capul, ce mai pui de somn a tras!

Iară când făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse:

El luă-n spinare sacul şi din nou la drum o-ntinse.

Dar abia trecu o vale şi-un muncel, când numai iată

Că pe drum, din ceea parte, alt drumeţ i se arată:

Tot ca el, c-un sac pe umăr — tot aşa de zvelt, de nalt.

Amândoi coboară sprinteni unul înspre celălalt.

Şi-ntâlnindu-se devale faţă-n faţă, stau pe loc,

Sub un ulm cu frunza deasă:

— Bună vremea!

— Bun noroc!

— Ce-ai acolo-n sac, fârtate?

— Nişte nuci am de vânzare,

A răspuns, glumind, Păcală. Dar tu-n sacu-acela mare?

— Eu? Ehei! grăi străinul. Nişte lână! Cât trăieşti,

Tot să cauţi, frate, lână ca aceasta nu găseşti!

— D-apoi nucile din sacu-mi zise iar Păcală-n şagă,

N-ai mâncat tu nuci ca astea de când eşti, fârtate dragă!

— Ce spui? întrebă străinul. Vrei să le desfaci mai iute?

Hai atuncea... târgu-i gata! Să schimbăm... pe nevăzute!

— Haidem! Şi schimbară sacii, făr-a se mai fi gândit.

Dar când îi dezleagă, ce văd? Amândoi s-au păcălit.

Ăla-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoşi se pomeneşte;

Iar Păcală-n loc de lână, muşchi în sacul său găseşte.

Pricepând ei cum şi ce fel, se ridică drepţi, privesc

Ţintă unul înspre altul, şi-ntr-un hohot izbucnesc.

Dup-aceea: — Măi! se-ntreabă: Cine eşti tu?

— Eu? Păcală!

— Cel vestit în toată ţara?

— Da! Iar tu?

— Eu sunt Tândală!

— A! Tândală? Tu eşti ăla? Te cunosc şi eu din nume.

Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe-n lume!

În păcălituri eşti meşter, cum se vede, tot ca mine.

Ha-ha! Ştii ce bine-mi pare că m-am întâlnit cu tine?

— D-apoi mie? Vino-ncoace!

Şi cu drag la piept s-au strâns.

Şi c-o strângere de mână fraţi de cruce ei s-au prins.

Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele preasfântul.

Şi plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pământul.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar deodată-ntr-o poiană, se opriră amândoi:

— Măi Păcală, ian ascultă, lumea-i strâmtă pentru noi,

Prea e strâmtă ca să batem împreun-aceeaşi cale,

Ia-o tu la deal încolo, iară eu p-aici, la vale.

— Ai dreptate, măi Tândală. Du-te... umblă sănătos.

Şi-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos.

* * *

Cât or fi umblat ei, nu ştiu — mai pe şes, mai pe la munte;

Ştiu doar că-ntr-o zi, Tândală nimeri-ntr-un sat de frunte.

Era zi de sărbătoare. Gloată-n drum, şi gălăgie.

Chiar atunci ieşise lumea de la sfânta liturghie.

Când ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de bărbaţi,

El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aici, fărtaţi?

— De, drumeţe, ce să fie? Uite... oamenii-au răspuns

Ne-a ieşit cam slab porumbul. Ploaie n-am avut de-ajuns.

Dară pe la Dumneavoastră?

— E-he-he! La noi în sat?

Când aţi şti! Grăi Tândală.

— Ce? sătenii-au întrebat.

— Ascultaţi minunăţie!... La o casă... este-un ou...

Cât să spun că e de mare? Mare, nene, cât un bou!

— Cât un bou? Ha-ha! se poate? izbucniră toţi deodată.

Asta-i d-alea de prin basme... Fugi, că prea e gogonată!

— Ba e adevăr, cum este că pe cer un mândru soare

Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!

Zise, vrând să-şi întărească spusele din nou, Tândală.

Oamenii, ca arşi săriră:

— I-auziţi-l! Ce-ndrăzneală!

Cum cutezi, în faţa noastră, a fruntaşilor din sat,

Să trânteşti minciuni de-acestea, omule neruşinat?

Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară,

L-au băgat la gros — şi-acolo pân-a doua zi-l lăsară.

Dimineaţa următoare, vin din nou fruntaşii, iată,

Şi mi-l scot din închisoare, ca să-i facă judecată.

— Oameni buni! primarul zice, aţi văzut cu ce minciună

A umblat să ne prostească ieri acest, “împuşcă-n lună!”

Pentru-atâta cutezare, ia gândiţi-vă deci bine,

Şi să-mi spuneţi: ce pedeapsă credeţi că i se cuvine?

— La răcoare! strigă unul, şază trei sau patru luni,

Să vedem, o s-aibă poftă să mai toarne la minciuni!

— Aş! un altul zice, “duba”, nu crez minte să-l înveţe!

Ia să-l cuminţim mai bine cu vro douăzeci de beţe!

Dar pe când aşa cu toţii ei stăteau la chibzuială:

Cum, de unde până unde, numai iacă şi Păcală,

Chiar atunci, din întâmplare, nimeri-n acelaşi sat,

Şi-ajungând în dreptul obştei, locului şi el a stat.

— Bună ziua! Cum o duceţi? Ce mai nou p-aicea, fraţi?

— De! răspunse unul. Uite! suntem foc de tulburaţi!

Ieri, aci, cu noi de faţă, hoţu-acesta, mâini legate,

A minţit că-n sat la dânşii este-un ou... Dar ce ou, frate?

Cât un bou! Mai auzit-ai astfel de minunăţie?

Ou pe lume-i cu putinţă, mare cât un bou să fie?

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Năzdrăvanul de Păcală, la Tândal-atunci priveşte

Şi mustaţa răsucindu-şi: — De! Mai ştiu şi eu? grăieşte.

Ouă de aşa mărime, nici văzut-am pe pământ —

Măcar că destulă lume treierat-am de când sânt —

Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi...

Dar cu ochii mei văzut-am o minune şi mai şi!

Fraţilor! În satul nostru, la o casă-n bătătură,

Este-o namilă de raţă... ştiţi ce mare? Cât o şură!

— Valeu! Ce spui? Cât o şură? oamenii-ntr-un glas grăiesc.

Şi privirea spre Tândală, toţi pe loc, şi-o aţintesc.

— Păi... atunci... îngână unul, ăsta n-a minţit, săracu’,

Raţe d-alea pot să facă ouă cât un bou, la dracu’!

— He! ba şi mai mari! zic alţii. Să-l lăsăm, de drum să-şi cate!

Înfundând pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!

— Da, aşa-i! răspund cu toţii.

Şi din lanţ în graba mare

Pe Tândală-l sloboziră, mai cerându-i şi iertare.

Ba le-a dat şi bani chiar obştea, l-amândoi, o sumă bună:

Doar să tacă, de-nchisoare nimănui să nu mai spună!

Dânşii, ce era să facă, bieţii? N-au zis ba... Primiră.

Când a fost să plece însă, râsu-abia şi-l stăpâniră!

Şi s-au dus să-mpartă banii, sub un tei... Dar lui Tândală

Îi veni cu cinci parale mai puţin ca lui Păcală.

Iar pe vremurile-acelea, cinci parale... bani erau,

Nu ca astăzi! Cum s-o dreagă? Mărunţiş defel n-aveau.

— Ştii ce? glăsui Păcală. Astăzi n-ai, cred, nici un zor.

La nevoie să mă cauţi! Cinci parale-ţi sunt dator

Ţi le-oi da. Rămâi cu bine!

— Bun!... Şi iar s-au despărţit:

Unul spre apus plecat-a, celălalt spre răsărit.

Petre Dulfu