O metafora

Un fragment din romanul "Procesul" de Kafka. Acest fragment a castigat o popularitate atat de mare, incat de multe ori a aparut independent, in diverse volume de proza scurta.

Imagine din filmul "Procesul" in regia lui Orson Welles

IN FATA LEGII

In fata legii sta un pazitor. La acest pazitor, vine un om de la tara si cere voie sa intre in lege. Dar pazitorul ii spune ca acum nu-i poate permite sa intre. Omul chibzuieste si apoi intreaba daca va avea voie sa intre mai tirziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu. Intrucat poarta legii este deschisa ca intotdeauna, iar pazitorul se da intr-o parte, omul se apleaca pentru a privi prin usa in interior. Cand pazitorul observa asta, rade si spune: „Daca te ispiteste intr-atat, incearca sa intri inauntru, in ciuda interdictiei mele. Baga insa de seama: am putere. Si nu sunt decat pazitorul cel mai de jos. La intrarea in fiecare sala stau, insa, alti pazitori, unul mai puternic decat altul. Pe al treilea nu mai pot nici macar eu sa-l privesc." La asemenea dificultati nu se asteptase omul de la tara; ca doar legea trebuie sa fie totdeauna si oricui la indemana, isi zice el; dar, acum, cand priveste mai bine la pazitorul imbracat cu suba, la nasul lui mare si ascutit, la barba lui tatarasca rasfirata si neagra, se hotaraste totusi, mai bine sa astepte pana ce i se va ingadui sa intre. Pazitorul ii da un scaunel si-i spune sa sada langa usa. Acolo sta zile si ani in sir. Mai face multe incercari de-a fi lasat inauntru si-l oboseste pe pazitor cu insistentele sale. Adeseori pazitorul il supune la mici interogatorii, il intreaba de unde e de fel si multe altele, dar sunt intrebari doar din cele pe care le pun domnii cei mari; iar la urma ii spune tot mereu ca inca nu-i poate da drumul inauntru. Omul, care-si luase multe lucruri cu el la drum, foloseste totul, oricat ar fi fost de pretios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept ca primeste tot ce i se da, dar spune de fiecare data: „Primesc numai ca sa nu crezi cumva ca n-ai facut tot ce-ar fi fost cu putinta." De-a lungul nenumaratilor ani, omul il observa pe pazitor aproape fara intrerupere. Uita de ceilalti pazitori, si acesta, primul, ii apare ca singurul obstacol care-l impiedica sa intre in lege. Blestema nefericita intamplare, in primii ani cu glas tare si fara sa tina seama de nimic, mai tarziu, pe masura ce imbatraneste, doar mormaind in barba pentru sine. Da tot mai mult in mintea copiilor si, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns sa-i cunoasca pazitorului pana si purecii din gulerul subei, se roaga si de pureci sa-l ajute a-l indupleca. Intr-un tarziu, vederea ii slabeste si nu mai stie daca in jurul lui se face cu adevarat tot mai intuneric sau daca il insala doar ochii. Dar distinge acum prin intuneric o stralucire nestinsa care razbate pe usa legii. Numai ca nu mai apuca sa traiasca mult. In preajma mortii, toata experienta din acest rastimp se aduna intr-o intrebare, pe care inca n-a apucat s-o puna pazitorului. Ii face semn sa vina mai aproape, intrucat nu-si mai poate ridica in sus trupul care a inceput sa-i intepeneasca. Pazitorul trebuie sa se aplece adanc pana la el, intrucat diferenta de inaltime s-a schimbat mult in defavoarea omului. „Acum ce mai vrei sa stii? intreaba pazitorul, nu te mai saturi odata!" „Toti se straduiesc, vezi bine, sa afle ce este legea, graieste omul. Cum se face atunci ca, in atata amar de ani, n-a mai cerut nimeni, in afara de mine, sa intre inauntru?" Pazitorul isi da seama ca sfarsitul omului e aproape si, pentru a mai razbi pina la auzul lui care se stinge, racneste: „Pe aici nu putea obtine sa intre nimeni altul, intrucat intrarea asta ti-era harazita doar tie. Acum ma duc s-o inchid."