Kafka la Poliția Rutieră

Tocmai mi-a relatat un foarte bun prieten ce a pățit atunci când a avut nevoie de poliția rutieră din țara lui numită România. O întâmplare pe care cred că în diverse variante ar putea-o povesti mulți dintre cei care au autoturisme, pentru care plătesc taxe și impozite care se duc la buget și de acolo se întorc, sub formă de salarii, în buzunarele celor care ar trebui să nu mai știe cum să facă să fie mai săritori și mai amabili cu contribuabilii. Dar iată despre ce este vorba.

Un vis al lui Kafka

Visul de azi noapte, pe care eu însumi nu l-am considerat fru­mos cînd a venit ziua, exceptând o scenetă comică alcătuită din două replici şi al cărei efect a fost acea satisfacţie imensă pe care o simţi în vis, dar pe care am uitat-o. Străbăteam - nu mai ştiu dacă Max a fost de față chiar de la început - un şir lung de case la înălţimea primului sau a celui de-al doilea etaj, aşa cum treci dintr-un vagon în altul în trenurile accelerate. Mergeam foarte repede, poate şi pentru că unele case erau atât de şubrede, încât tre­buia să te grăbeşti, fie şi din pricina asta. Uşile dintre case nu mă surprindeau 

Nimeni

Comandantul şedea la fereastra colibei dărăpănate şi privea cu ochii larg deschişi, fără să clipească, şirurile de soldaţi care-i mărşăluiau prin faţă, afară, în zăpadă, în lumina tulbure a lunii. Când şi când i se părea că vede câte un soldat ieşind din rânduri, oprindu-se în faţa ferestrei, apăsându-şi faţa de geam, aruncându-i o privire scurtă şi plecând apoi mai departe. Deşi întotdeauna soldatul era altul, mereu părea a fi acelaşi, o faţă osoasă, cu obrajii plini, ochi rotunzi, piele palidă, aspră, şi mereu, plecând mai departe, îşi potrivea în acelaşi fel curelele raniţei, îşi îndrepta umerii şi-şi zvâcnea picioarele să reintre în pasul de marş al gloatei care mărşăluia într-o aceeaşi masă informă. Comandantul nu voia să mai tolereze jocul acesta. Îl pândi pe soldatul următor, smuci violent fereastra din faţa lui şi-l apucă de piept.

– Înăuntru cu tine! spuse, şi-l făcu să urce pe fereastră. Când îl vârî în cameră îl împinse într-un colţ, se postă în faţa lui şi-l întrebă:

– Cine eşti tu?

– Nimeni, spuse cu teamă soldatul.

– Asta era de aşteptat, spuse comandantul. De ce te zgâiai înăuntru?

– Ca să vad dacă mai eşti aici.

Din Jurnalul lui Kafka

O scrisoare pierduta

In septembrie 1979, primeam o scrisoare de la maestrul Marin Porumbescu, redactata de unul dintre colaboratorii lui, ca raspuns la scrisoarea prin care-i ceream parerea cu privire la o schita pe care o scrisesem, intitulata "Poarta". Pe atunci, doream sa devin scriitor, inchipuindu-mi ca daca am citit o multime de carti, as putea sa scriu si eu una. 

O poveste a lui Kafka

Colonia penitenciară

„Este un aparat deosebit”, spuse Ofițerul către Explorator și îmbrățișă cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care îl cunoștea, totuși, foarte bine.

Călătorul părea să fi acceptat doar din politețe invitația comandantului de-a asista la execuția unui soldat, condamnat pentru nesupunere și pentru insultă la adresa superiorului. În colonia penitenciară nu exista, pare-se, prea mult interes pentru această execuție. Cel puțin în această mică vale adâncă și împrejmuită de jur-împrejur cu povârnișuri golașe, nu erau de față, în afară de Ofițer și de Explorator, decât Condamnatul – un om fălcos și abrutizat cu părul și fața răvășite – și un Soldat,care ținea în mână un lanț greu ce se continua cu lanțuri mai mici care legau gleznele, mâinile și gâtul Condamnatului, și care erau prinse între ele prin alte lanțuri de legătură. De altfel, Condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poți lăsa să umble liber pe povârnișurile din jur și că, pentru a începe execuția, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât.

 

Knut Hamsun

Pe 19 februarie 1952 se stingea din viata, la varsta de 92 de ani, cel mai mare scriitor norvegian, Knut Hamsun. Multa lume citeste azi incredibilul sau roman "Foamea", dar putin stiu ca a fost un nazist adevarat. Din pacate, insa, chiar asa au stat lucrurile. Iata faptele:

Cu toate că în 1920 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, personalitatea scriitorului a rămas umbrită de simpatiile necenzurate pentru cel de al Treilea Reich, pe care le-a susţinut făţiş chiar în timp ce Norvegia era sub ocupaţia nazistă. Filo-germanismul lui Hamsun a mers până acolo încât, în 1943, i-a dăruit medalia primită o dată cu Premiul Nobel lui Goebbels, ministrul nazist al propagandei. Mai mult, l-a cunoscut personal pe Hitler, iar după ce acesta s-a sinucis, i-a dedicat un necrolog în care îl declara drept unul dintre marii războinici ai omenirii. Adeziunea la ideologia extremei drepte i-a asigurat lui Hamsun tiraje uriaşe în Germania nazistă, însă, după încetarea războiului, l-a transformat într-un personaj indezirabil, ostracizat de confraţii de litere şi anchetat pentru colaboraţionism. 

Astazi, putem sa-l citim linistiti pe Hamsun, nazismul nu mai e la ordinea zilei, protagonistii acelor intamplari nu mai sunt in viata, noile generatii nu stiu ce s-a petrecut, iar unii dintre tinerii care au auzit de crimele nazistilor nu sunt impresionati de ele, ba chiar le contesta realitatea. Si, in fond, Foamea lui Hamsun e un roman teribil. L-am citit in adolescenta si a produs asupra mea o impresie de nesters. Cred ca merita sa urc, in serial, acest roman de exceptie, despre care unii spun ca ar fi piatra de temelie a literaturii absurdului, care a culminat cu scrierile lui Kafka.

O metafora

Un fragment din romanul "Procesul" de Kafka. Acest fragment a castigat o popularitate atat de mare, incat de multe ori a aparut independent, in diverse volume de proza scurta.

Imagine din filmul "Procesul" in regia lui Orson Welles

Portret facut de cineva care nu ma cunoaste

Citesc intr-un blog peste care am dat din intamplare (si care intre timp s-a inchis pentru persoanele ne-invitate), o postare care suna asa:

acel om drag care în tinereţe era un modern şi un acerb, cititor de kafka şi admirator al lui tarkovsky, acel om care scria poeme despre o femeie tânără cu rochia lipită de trup în ploaia unei nopţi la munte, sau versuri cu crengi de fum, acel om fără şcoală multă, dar cu o memorie înspăimântătoare, exactă şi detaliată, care-mi povestea mai demult despre accesele lui de furie incontrolabilă, rare şi groaznice (o dată, într-un astfel de moment neguros de rătăcire, a lovit cu sete un mascul de nutrie care-şi devorase puii, altă dată m-a lovit în leagăn, stupoarea şi scârba lui de sine însuşi instantaneu plesnindu-l peste faţă şi peste inimă), acel om inteligent şi ager care-mi citea povestea lui aleodor împărat şi a lui jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, (personaj care mi-a îngrozit copilăria), acel om potolit şi îmblânzit între timp, doar cu rare accese de încrâncenare, ascultă acum fascinat de d. puric şi priveşte cu gâtul încordat filmele cu chuck norris, iar eu, înspăimântată şi ruşinată de dispreţul din mine, îl iubesc cu patimă şi duioşie de nedescris.

Si ma gandeam ca daca as inlocui masculul de nutrie cu setterul pe nume Doly, daca l-as elimina pe "d. puric" dar as adauga putina scoala, iar pe chuck norris l-as inlocui cu van damme, aici ar fi vorba de portretul meu, facut cu o exactitate aflata aproape de fotografie de cineva care nu ma cunoaste, dar care a trait langa un om foarte asemanator mie. Acesta ar putea fi foarte bine un text scris de Maria, daca ar avea nu 9 ci 18 ani. As vrea sa mai traiesc pana atunci, sa simt cum e sa fii iubit "cu patima si duiosie de nedescris".

Porti

Praf. Sunt praf - m-a palit viroza. Ma dor ochii, nu ma pot uita unde vreau eu. As sta sub plapuma, ca in copilarie. Dar nu mai e mama, sa vina sa-mi puna termometrul, sa-mi aduca ceai fierbinte si sa ma mangaie pe frunte. Nici tata nu mai e, sa vina si sa-mi dea sa beau licori amare - parca-l aud: "hai, guzgane, bea paharul asta pana la fund".

In vremea aia, am senzatia ca ma vindecam numai si numai datorita ghemuirii sub plapuma si a prezentei parintilor. Cred ca si daca nu-mi dadeau medicamente, tot aia era. Imediat ce intram acolo, sub plapuma uriasa, ma eliberam de orice grija. Era atat de bine, ma simteam atat de iubit si de aparat, incat nici nu concepeam ca mi s-ar putea intampla ceva. Intram sub plapuma ca si cum m-as fi reintors in pantecele mamei, era un fel de retragere din lume, cu menirea de a ma naste din nou, sanatos.

Ah, acum degeaba ma mai bag sub plapuma. Degeaba ma mai ghemuiesc. Poarta re-nasterii s-a inchis, a ruginit. Se deschide, insa, incet - incet, cealalta poarta, cea prin care omul trece o singura data, Poarta Legii, cum o numea Kafka. O aud scartaind...

Un fragment din Kafka

Ca tot am pomenit de Kafka, iata fragmentul pe care-l aveam in gand:

                                            UMBLIND CU JALBA

— Şi ce am făcut noi, în schimb? Lucrul cel mai rău pe care-l puteam face, ceva pentru care merităm mai degrabă dispreţ decît ceea ce ni se arată în realitate: am trădat-o pe Amalia, ne-am rupt de porunca ei mută, nu mai puteam continua să trăim aşa, să trăim fără nici o speranţă, şi am început, fiecare în felul lui, să ne rugăm de castel sau să-l asaltăm cu insistenţe ca să ne ierte. Ştiam bine că nu sîntem în stare să reparăm greşeala, ştiam şi că singura relaţie dătătoare de speranţă pe care o aveam la castel, anume Sortini, funcţionarul binevoitor faţă de tata, a devenit inaccesibilă pentru noi tocmai în urma evenimentelor, şi cu toate acestea ne-am pus pe treabă. Tata a fost primul, cu el au început demersurile fără rost la primar, la secretari, la avocaţi, la conţopişti; de cele mai multe ori nu era primit, şi dacă reuşea să se facă primit prin vicleşug sau din întîmplare — ce mai jubilam şi băteam din palme aflînd vestea — îl refuzau cît se poate de repede şi nu-l mai primeau a doua oară. Era si prea uşor să-l respingă; e totdeauna uşor pentru castel. In fond ce voia? Ce i se întîmplase? Pentru ce greşeală voia să fie iertat? 

Momente de cumpana

Greu lucru sa stai la stand. Bei doua trei cafele, dupa care nu-ti mai trebuie. Stai pe scaun, te ridici, te sucesti, te invartesti, dar pe-acolo, prin preajma, pentru ca, dupa modelul din Castelul lui Kafka, tocmai atunci apare clientul, cand tu esti plecat. Apoi incepi sa te imprietenesti cu vecinii, discuti cu ei tot felul de nimicuri, dar pentru ca acum va cunoasteti, il rogi pe cel mai simpatic dintre ei sa se uite putin si la standul tau, ca vrei sa te duci putin pe-afara. Te duci pe-afara, te intorci. Apoi vine vecinul sa te roage sa-i supraveghezi standul. Pana la urma, tot repetand actiunea asta, pleci fara sa mai spui, pentru ca ai capatat deja incredere ca vecinul va fi cu ochii pe cartile tale. Apoi, dupa o vreme, incepi sa te uiti la ceas din zece in zece minute. Muzica incepe sa te zgarie pe timpane, chiar daca e vorba de Cat Stevens sau de Pink Floyd.