duminică, 17 ianuarie 2016

Un vis al lui Kafka

Visul de azi noapte, pe care eu însumi nu l-am considerat fru­mos cînd a venit ziua, exceptând o scenetă comică alcătuită din două replici şi al cărei efect a fost acea satisfacţie imensă pe care o simţi în vis, dar pe care am uitat-o. Străbăteam - nu mai ştiu dacă Max a fost de față chiar de la început - un şir lung de case la înălţimea primului sau a celui de-al doilea etaj, aşa cum treci dintr-un vagon în altul în trenurile accelerate. Mergeam foarte repede, poate şi pentru că unele case erau atât de şubrede, încât tre­buia să te grăbeşti, fie şi din pricina asta. Uşile dintre case nu mă surprindeau 
deloc, era doar un şir uriaş de camere, şi totuşi puteam recunoaşte nu numai deosebirile dintre apartamente, ci şi dintre case. Cele prin care treceam nu erau, poate, decât nişte camere cu paturi. Mi-a rămas în memorie un pat tipic, aşezat în stânga mea, lângă un perete întunecat sau murdar, înclinat cam ca într-un pod de casă: pe pat, lenjeria era adunată într-un maldăr mic, iar cuver­tura, care nu era, de fapt, decît un cearşaf gros, călcat în picioare de cel care dormise acolo, atârna la un capăt. Îmi era ruşine să trec prin camerele acelea, în vreme ce mulţi oameni stăteau încă în pat; drept urmare, mergeam în vârful picioarelor, cu paşi mari, sperând ca astfel să dovedesc, într-o oarecare măsură, că nu treceam pe acolo decât silit de împrejurări, că menajam totul, pe cât se putea, şi că păşeam uşor, ca trecerea mea nici să nu fie luată în seamă. De aceea nu întorceam niciodată capul în camera respectivă şi mă uitam fie doar la dreapta, spre stradă, fie doar la stânga, către peretele opus. Şirul de locuinţe era întrerupt deseori de bordeluri, prin care treceam însă foarte repede, cu toate că, din câte se părea, de dragul lor făceam acest drum, şi atunci nu am băgat de seamă altceva decât existența lor. Încăperea de la capătul tuturor locuinţelor era însă tot un bordel şi am rămas acolo. Peretele opus uşii pe care am intrat, aşadar ultimul perete al şirului de case, era ori din sticlă, ori de-a dreptul spart şi, mergând mai departe, aş fi căzut afară. Este chiar probabil să fi fost spart, căci spre capătul podelei tîrfele stăteau pe jos, pe două dintre ele le vedeam limpede, şi uneia îi atârna capul afară, la aer, puţin aplecat peste muchia zidului. La stânga era un perete compact; în schimb, cel din dreapta nu era întreg, se vedea jos, în curte, chiar dacă nu până în fundul acesteia, iar o scară cenuşie, şubredă, cobora spre mai multe despărţituri. Judecând după lumina din cameră, plafonul era ca şi în celelalte încăperi. Eu îmi găsisem de lucru mai ales cu târfa care stătea cu capul atârnat, iar Max cu cea din stânga ei. I-am pipăit picioarele şi apoi m-am oprit s-o strâng, potrivit obiceiului, de coapse. Plăcerea pe care o simţeam atunci era aşa de mare, încât mă miram că deocamdată nu trebuie să plătesc nimic pentru această distracţie, care promitea deja să fie una pe cinste. Eram convins că eu şi numai eu înşel lumea. Apoi târfa îşi ridică piep­tul, apropiindu-l de picioare, care rămaseră nemişcate, şi-mi întoarse spatele, acoperit, spre groaza mea, cu nişte pete mari, rotunde şi roşii ca nişte sigilii, decolorate pe margini, iar între aces­tea, peste tot, o spuzeală de pete mărunte şi roşii. Atunci am remarcat că tot corpul ei era plin de asemenea pete, că degetul mare pe care-l ţineam pe coapsa ei stătea pe astfel de pete, că şi pe degetele mele se găseau aceste particule roşii, ca nişte fărâme dintr-un sigiliu. M-am retras printr-o mulţime de bărbaţi ce păreau să aştepte lipiţi de perete, aproape de capătul scării pe care se cir­cula puţin. Aşteptau aşa cum stau laolaltă oamenii de la țară, duminică dimineaţă, la tîrg. De altfel, era chiar duminică. Aici se petrecu şi o scenă comică, atunci cînd un bărbat de care eu şi Max aveam motiv să ne temem plecă, apoi urcă din nou pe scară, înaintă spre mine şi, în timp ce eu şi Max ne aşteptam speriaţi la o ameninţare îngrozitoare din partea lui, el îmi puse o întrebare ridicol de naivă. Stăteam acolo şi mă uitam îngrijorat la Max, care, fără nicio teamă, şedea în acest local pe jos, undeva în stânga, şi mînca o supă groasă de cartofi, din care aceştia ieşeau ca nişte globuri mari, mai ales unul dintre ei. Max îi îndesă înapoi în supă cu o lingură sau poate cu două, ori îl rostogoli pur şi simplu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!