Oare cum e să fii liliac?

Presupun că toţi suntem de acord că liliecii au experienţe. În definitiv, sunt mamifere, şi nu e mai puţin adevărat faptul că ei au experienţe, decât faptul că şoarecii, sau porumbeii, sau balenele au experienţe la rândul lor.

   Am ales liliecii în loc de viespi sau de peşti pentru că, dacă avansăm prea mult în josul arborelui filogenetic, oamenii îşi pierd progresiv încrederea că acolo mai există cât de cât experienţe. Liliecii, deşi sunt mai înrudiţi cu noi decât alte specii, prezintă cu toate acestea o gamă de activităţi şi un aparat senzorial atât de diferit de al nostru, încât  problema pe care vreau s-o formulez devine extrem de acută (deşi ea s-ar putea pune în mod sigur şi pentru alte specii). Chiar şi lipsită de avantajul reflecţiei filosofice, o persoană care a petrecut o vreme într-un spaţiu închis împreună cu un liliac agitat, ştie ce înseamnă să te întâlneşti cu o formă de viaţă fundamental străină. Spuneam mai înainte că esenţialul în ce priveşte convingerea că liliecii au experienţe constă în faptul că există un mod de a fi liliac. Noi ştim acum că cei mai mulţi lilieci (mai exact, microchiroptera), percep lumea exterioară în primul rând cu ajutorul sonarului sau al ecolocaţiei, detectând reflectările obiectelor din spaţiu cu ţipetele lor rapide de înaltă frecvenţă, modulate subtil. Creierele lor sunt făcu te să coreleze impulsurile pe care le trimit cu ecourile care urmează, iar informaţia astfel obţinută le permite liliecilor să aprecieze exact distanţa, mărimea, forma, mişcarea şi textura, aprecieri comparabile cu cele pe care le facem noi cu ajutoru1 văzului. Dar sonarul liliacului, deşi este în mod c1ar o formă de percepţie, nu este similar ca mod de operare cu niciunul dintre simţurile noastre, şi avem toate motivele să credem că, din punct de vedere subiectiv, nu seamănă cu nimic din ce putem noi experimenta sau imagina. Acest lucru pare să creeze dificultăţi în înţelegerea modului de a fi liliac. Trebuie să ne întrebăm dacă există vreo metodă care să ne permită să extrapolăm viaţa noastră interioară la viaţa interioară a liliacului, şi dacă nu, ce alte metode alternative ar exista pentru a înţelege această noţiune.

Propria noastră experienţă furnizează materialul de bază al imaginaţiei noastre, a cărei gamă este, din acest motiv, limitată. Va fi inutil să încerci să-ţi imaginezi că ai o membrană la braţ, care-ţi permite să zbori seara prin împrejurimi ca să prinzi insecte, că ai o vedere foarte slabă şi percepi lumea înconjurătoare printr-un sistem de semnale sonore de înaltă frecvenţă reflectate, şi că-ţi petreci ziua într-un pod, atârnat de un picior cu capul în jos. În măsura în care-mi pot imagina acest lucru (posibilitate nu foarte îndepărtată), el îmi spune doar ce ar însemna pentru mine să mă port ca un liliac. Dar nu asta e problema. Eu vreau să ştiu ce înseamnă pentru un liliac să fie liliac. Totuşi, dacă încerc să-mi imaginez acest lucru, trebuie să mă limitez la resursele propriei mele minţi, şi aceste resurse nu sunt adecvate acestei sarcini. Nu o pot îndeplini nici imaginându-mi completări ale experienţei mele actuale, nici imaginându-mi segmente extrase din ea gradual, nici imaginându-mi vreo combinaţie de adăugiri, scăderi şi modificări.

În măsura în care aş putea să arăt sau să mă port ca o viespe, sau ca un liliac, fără să-mi schimb structura de bază, experienţele mele n-ar semăna deloc cu experienţele acestor animale. Pe de altă parte, e îndoielnic că s-ar putea da vreo semnificaţie supoziţiei că ar trebui să am constituţia neuro-fiziologică internă a liliacului. Chiar dacă aş putea să mă transform treptat într-un liliac, nimic din constituţia mea actuală nu-mi permite să-mi imaginez cum ar arăta experienţele dintr-un stadiu viitor al persoanei mele, metamorfozată în acest mod. Cea mai bună dovadă ar oferi-o experienţele liliecilor, dacă am şti cum arată ele.

Aşadar, dacă o extrapolare a propriului nostru caz intervine în ideea despre cum e să fii liliac, extrapolarea nu trebuie făcută. Nu ne putem forma mai mult decât o concepţie schematică despre ce înseamnă acest lucru. De exemplu, putem să-i atribuim tipuri generale de experienţă pe baza comportamentului şi structurii sale. Descriem astfel sonarul unui liliac ca pe o formă de percepţie tridimensională; credem că liliecii simt anumite dureri, senzaţii de teamă, foame şi poftă şi că, pe lângă sonar, mai au şi a1te tipuri de percepţii, care ne sunt mai familiare. Credem însă că aceste experienţe mai au în fiecare caz în parte şi un caracter subiectiv specific, care depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere, şi, dacă mai există viaţă inteligentă altundeva în univers, se pare că o parte a ei nu va putea fi descrisă nici măcar în termenii empirici cei mai generali pe care-i avem la dispoziţie. (Problema nu se limitează totuşi la cazurile ieşite din comun, deoarece ea apare şi în cazul relaţiei dintre o persoană şi altă persoană. De exemplu. caracterul subiectiv al experienţei unei persoane surde şi oarbe din naştere nu-mi este accesibil, şi probabil că nici caracterul subiectiv al experienţei mele nu-i este accesibil ei. Asta nu ne împiedică pe niciunul dintre noi să credem că experienţa celuilalt are un caracter subiectiv).

Dacă cineva este tentat să conteste faptul că ne putem baza pe existenţa unor astfel de date, a căror natură exactă probabil că nu o putem cunoaşte, ar trebui să se gândească la faptul că, atunci când contemplăm liliecii, suntem în aceeaşi situaţie în care ar fi liliecii inteligenţi sau marţienii dacă ar încerca să-şi facă o idee despre cum e să fii ca noi. S-ar putea ca structura minţii lor să-i împiedice să reuşească acest lucru, dar ştim că s-ar înşela dacă ar conchide că nu e nimic sigur în privinţa modului nostru de a fi, şi că ni s-ar putea atribui doar anumite tipuri generale de stări mentale (poate că noţiunile de percepţie şi foame ne-ar fi comune; poate că nu). Ştim că ei ar greşi dacă ar trage o astfel de concluzie sceptică, pentru că noi ştim cum este să fii ca noi. Şi mai ştim că, de vreme ce existenţa noastră prezintă o enormă varietate şi complexitate, şi de vreme ce nu avem vocabularul adecvat pentru a o descrie, caracterul ei subiectiv ne este în mare măsură specific, şi în anumite privinţe poate fi descris doar în termenii care pot fi înţeleşi de creaturi ca noi. Faptul că nu ne putem aştepta să adaptăm vreodată la limbajul nostru o descriere detaliată a fenomenologiei marţiene, sau a fenomenologiei liliecilor, n-ar trebui să ne facă să respingem ca lipsite de sens afirmaţiile că liliecii şi marţienii au experienţe pe de-a-ntregul comparabile cu ale noastre, ca bogăţie a detaliilor. Ar fi bine dacă cineva ar putea să dezvolte conceptele şi teoria care să ne permită să reflectăm la aceste lucruri, dar o astfel de cunoaştere ne-ar putea fi interzisă în permanenţă de limitele naturii noastre; iar a nega existenţa sau semnificaţia logică a ceea ce nu vom putea niciodată descrie sau înţelege reprezintă forma cea mai rudimentară de disonanţă cognitivă.

Thomas Nagel - fragment din articolul „What Is It Like to Be a Bat?”