O poveste japoneză despre sfârșitul lumii

    Se zice că odată, demult, păsării karebinga i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baștină, Tanegașima, și s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare

     A zburat karebinga șapte zile și șapte nopți în șir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăși la drum.

     A zburat ea alte șapte zile și șapte nopți peste întinsurile mării și nu mică i-a fost mirarea văzând alt copac, aidoma cu cel dintâi. Tocmai poposise pe creangă, strângându-și aripile ostenite, când din adâncurile mării se auzi un glas :

     - Hei, cine s-a cocoțat acolo ? Aripile păsării fremătară de spaimă:

     - Sunt eu, pasărea karebinga. Dar tu cine ești ?

     - He-he-he-he! Eu sunt homarul cel mare... Crezuse, sărmana vietate, că s-a așezat pe o creangă, și când colo stătea pe mustața unui homar uriaș. O trecură fiorii.

     - Ho-ho-ho-ho! râse homarul, asta-i marea cea mare, aici e casa mea. Dar tu încotro ai pornit ?

     - Vreau să ajung la capătul lumii.

     La aceste cuvinte homarul își arcui spinarea și izbucni într-un râs nestăvilit :

     - He-he-he! Hi-hi-hi! Ho-ho-ho! Mai bine lasă-te păgubașă, nesăbuito! Ți-au trebuit șapte zile și șapte nopți ca să zbori de pe o mustață a mea pe cealaltă. Și tocmai tu vrei să ajungi la capătul lumii ? Ha-ha-ha-ha!

     Pasărea karebinga rămase cu ciocul căscat de uimire. Apoi, umilită și întristată, părăsi gândul de-a mai ajunge la capătul lumii și porni înapoi spre insula Tanegașima.

     Homarul însă, după ce o speriase atât de strașnic, se bucură, zicându-și în sine : „Eu și numai eu sunt vrednic să ajung până la capătul lumii".

     Și porni fără zăbavă la drum. Sărea cu mare hărnicie și fiecare săritură îl apropia de țintă cu o mie de Ri*. Merse el astfel șapte zile și șapte nopți, în ziua a opta se simți grozav de ostenit. Dar iată că, spre norocul lui, zări în mijlocul mării gura unei peșteri uriașe. Intră homarul în peșteră, se odihni bine, apoi purcese iarăși la drum, voinicește: la fiecare săritură lăsa în urmă o mie de Ri. După alte șapte zile și șapte nopți, dădu peste altă peșteră, asemănătoare cu cea dintâi. Bucuros, se vârî înăuntru și, trudit cum era, pe nesimțite îl fură somnul. Deodată se auzi de undeva un glas gros care-l făcu să tresară de spaimă:

     - Cine-oi mai fi și tu, netrebnicule? Cum ai cutezat să intri în nara mea dreaptă? Răspunde, dacă nu vrei să te ucid!

     Homarul răspunse cu mustățile dârdâind:

     - Sunt homarul cel mare. Dar tu cine zici că ești?

     - O-ho-ho-ho! Eu Sunt calcanul. Dar încotro ai pornit-o?

     - Vreau să ajung la capătul lumii.

     Peștera vie se zgudui ca de cutremur:

     - Ha-ha-ha-ha! Ce gând nesăbuit! Vezi bine că ți-au trebuit șapte zile și șapte nopți ca să înoți de la nara mea stângă la cea dreaptă. Ascultă-mi sfatul, prichindelule, și fă calea întoarsă.

     Homarul bolborosi ceva neînțeles și, suflând nori de spumă, porni cu mare grabă îndărăt.

     După ce homarul se mistui în depărtări, calcanul se gândi: „Sunt cea mai mare și mai puternică făptură. Pentru mine totul e cu putință. Cine-i mai vrednic ca mine să ajungă la capătul lumii?"

     Și porni la drum fără să mai piardă vremea. Înotă fără răgaz șapte zile și șapte nopți. În ziua a opta apăru sub el fundul mării și se ivi din ape un țărm alb de nisip moale și întins ca-n palmă. Se odihni calcanul acolo, apoi se avântă iarăși la drum. După ce înotă alte șapte zile și șapte nopți, dădu de un alt țărm, la fel cu celălalt. Istovit, calcanul se întinse pe țărmul moale și albicios și ațipi numaidecât. Deodată răsună un glas atât de puternic, încât marea se învolbură ca de furtună:

     - Hei, tu, nepoftitule, cum ai îndrăznit să te sui pe spinarea mea?

     Calcanul începu să tremure și strigă înspăimântat:

     - Eu sunt calcanul. Dar tu cine ești?

     - Eu sunt caracatița. Ce vânt te-aduce pe-aici? întrebă caracatița pe un ton batjocoritor, și deodată îl învălui pe calcan într-un nor negru.

     - Am pornit spre capătul lumii.

     - Ha-ha-ha-ha, ce nerozie! Cum a putut să-ți treacă prin minte una ca asta? Plutești de șapte zile și șapte nopți într-una și tot n-ai trecut de spinarea mea. Mai bine părăsește gândul ăsta prostesc, până nu e prea târziu.

     Calcanul de mare nu răspunse nimic. Se întoarse cu coada spre caracatiță și porni înapoi, spre casă.

* Ri - unitate de măsură japoneză, egală cu aprox 3.9 metri.