Vizitând valea Bicazului, care dă în valea
Bistriței, caii noștri se înșirau pe cărări înguste și pietroase, conduși fiind
de un călăuz muntean. Acesta era tipul românului din Carpați, tânăr, vesel,
sprinten, dibaci, lipsit de învățătură, însă înzestrat cu bunul simț al
strămoșilor noștri. El își purta calul în joc și ne povestea în graiul său
poetic viața lui de copil al munților, vânătorile sale la urși și chiar
îndrăgirile inimii lui, spunându-ne totodată numele piscurilor și admirând cu
noi mărețele așezături stâncoase, care ne înconjurau ca un amfiteatru uriaș.
Strâmtoarea în care curge pârâul Bicazului
este una din cele mai frumoase din Carpați; natura pare că a voit a aduna la un
loc tot ce a putut crea mai grațios, mai pitoresc și mai grozav.
Tablou magic și demn de penelul lui
Salvator Rosa. Soarele asfințind într-un ocean de lumină înfocată; câțiva
plăieși trecând printre copaci; câțiva vulturi, zburând roată împrejurul
vârfului Ceahlăului, și jos, lângă o naltă stâncă, caii noștri adăpându-se în
apa limpede a Bicazului!
— Priviți — ne zice călăuzul nostru — acea
pădure neagră ce se întinde în dreapta și în stânga, colo în zare, spre
Ceahlău... Ea este linia hotarului Moldovei și în ea facem adese vânat la
căprioare, la urși... ba chiar și la unguri câteodată.
— La unguri?
— Da. Plăieșii noștri din timpurile vechi
și până în timpurile de azi au preschimbat glonțuri cu catanele nemțești...
Hei!... mulți brazi ascund la rădăcina lor trupuri omenești și printre
răsunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie să fie și glasurile
celor uciși.
— Bine, dar pentru ce acele ucideri?
— Pentru ce?... Pentru un cuvânt, pentru o
căprioară care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne pradă pământul
pe nesimțite.
Această expresie energică a prădării
pământului ne făcu să gândim cu mâhnire la nepăsarea guvernului care permite
vecinilor de a strămuta necontenit linia de fruntarie a țării în paguba
noastră.
Unul din noi însă, mai mult admirator de
podoabele naturii decât de faptele oamenilor, întrebă pre călăuzul nostru cum
se numea stânca dreaptă, ca un zid, lângă care ne aflam.
— Piatra Corbului, răspunse el.
— Are vreo legendă?
— Ce să aibă, domnule?
— Are vreo istorie, vreo basnă, vreo...
— A! înțeleg; are, ca toate stâncile câte
le vedeți.
— O știi?
— Cum nu?... Ce nu știu eu?
— Spune-o... spune-o... ziserăm cu toții,
apropiind caii noștri de ai lui. Românul își clătină pletele, ținti ochii săi
vulturești pe vârful stâncii și povesti:
— Stânca asta încununată cu plopi și
mesteacăni, precum o vedeți, a fost martor unei întâmplări foarte jalnice, de
care se pomenește la noi din neam în neam.
Cică pe timpul strămoșilor, un străin,
pribegind de la dealul Corbului dinspre Borsec, a venit să se așeze la Bicaz.
El își dură o căsuță mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la noi, fiecare cotun
e locuit de un singur neam, și străinii nu sunt primiți în sânul lui.
Pribeagul avea o fată, căreia bistrițenii îi
daseră numele de Corbița, întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse.
...Ce fată! ce bujor de copilă!... Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică
gurița ei era un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile ce le
aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor.
Mulți flăcăi umblau să-i vâneze dragostea;
mulți cântau doine în cinstea ei, dar din toți numai unul, un plăieș cu pletele
lungi și cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag Corbiței. Părinții
lor se primiră a se încuscri și îi logodiră după obicei.
Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau
adese năvăliri de tătari în țară și că în urma lor rămânea numai cenușă și
sânge. Păgânii dracului!... Cică mâncau carne de cal și beau lapte de iapă.
Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în
munți, ajunseră până în valea Bicazului, prădând, arzând, ucigând tot ce era în
calea lor. Tatăl Corbiței și logodnicul ei căzură morți lângă copila pe care ei
voiau să o apere, căci tătarii auziseră de frumusețea ei și aveau de gând să o
ducă plocon hanului de la Bugeac.
Corbița însă scăpă ca apa printre degetele
lor și o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari, ca o ciută hăituită de
lupi. Biata fată alerga pe după copaci, pe după stânci și din când în când se
oprea puțin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să înghită măcar o dușcă de
aer, căci tătarii îi călcau pe urme.
Corbița, înspăimântată, nebună de groază și
de durere, se îndreptă spre stânca asta și ajunse curând pe marginea ei. Aicea
ea se opri o clipă și cătă în urmă. Tătarii se apropiau în fugă.
Atunci ea căzu în genunchi și se rugă lui
Dumnezeu să-i vie-n ajutor... Zadarnică rugăminte!... Mâna unui tătar se
întinse să o apuce, însă ea, ridicându-se drept în picioare, cu părul despletit
de vânt, cu ochii aprinși, cu fața albă ca un crin, zise: "Atunci
s-ajungeți voi, când îți pune mâna pe Corbița!" — și deodată se aruncă în
prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar
tătarii rămaseră încremeniți și fură uciși chiar pe muchea stâncii de o ceată
de plăieși, care alergaseră în ajutorul Corbiței.
De atuncea locul acesta se numește Stânca
Corbului! În zilele de sărbători, pe când fragii sunt copți, fetele de prin cătunele
învecinate se adună pe piscul stâncii și cântă doina Corbiței; iar în nopțile
luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinându-se pe
vârful stâncii și apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului.
Călăuzul tăcu, lăsându-ne sub o impresie
adâncă; și nu știu cum se întâmplă, că în noaptea aceea somnul nostru, legănat
de vuietul valurilor Bistriței, fu totodată și frământat de visuri neplăcute.
Pare că o stâncă mare ne apăsa pieptul, în vreme ce o ceată de tătari ne
amenința scrâșnind din dinți, și o copilă gingașă întindea mâinile spre noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu