O vizită a Reginei Maria

Sunt curioase datini la țărani, eresuri ciudate. România fiind o țară de secetă, e noroc să ajungi cu ploaie: e semn de belșug, de rodnicie, e nădejde de bună recoltă, bogăție.

Uneori, când mergeam prin sate, țărancele puneau donițe mari pline de apă înaintea pragului; un vas plin e semn de noroc. Ele varsă chiar apă înaintea piciorului cuiva, tot din pricina acestui straniu eres, că apa e belșug, și, când vine fața luminată între ei, trebuie să i se facă cinste în tot felul.

Am văzut fete înalte, frumoase, ieșind din casele lor ca să mă întâmpine cu cofe pline ochi pe cap; la apropierea mea, stăteau pe loc, stropii lunecându-le pe față ca să arate bine că vasele sunt cu adevărat pline.

E bine să întâlnești un car plin de grâu sau de fân care-ți iese-n cale; dar un car deșert e semn sigur de nenoroc.

De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s-au strâns în jurul meu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și mai mult decât odată ei mi-au adus pe copiii lor care-și făceau cruce înaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într-o biserică.

La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar pe încetul m-am deprins cu aceste manifestații loiale; pe jumătate umilită, pe jumătate mândră, înaintam printre ei, fericită că mă aflu în mijlocul lor.

Am fost într-un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, întrând în fiecare biserică, isprăvindu-mi înconjurul la mica moschee rustică, tapisată cu covoare veștejite, și acolo, într-o mulțime de Turci de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n-am înțeles nimic. O femeie care nu e voalată n-are drept să între în sfânta incintă; dar un nume regal deschide atâtea uși, și atâtea reguli severe se calcă în bucuria de a primi un oaspe așa de neobișnuit...

Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orășel locuit aproape numai de Turci. Împărțeam bani mărunți între săraci și cei fără sprijin și mă purtam de ici colo. Era acuma rândul populației musulmane; de aceea cercetam locurile cele mai nenorocite, cu mânile pline de bani.

Așa le-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevărat al vizitei mele a fost aproape uitat. M-am găsit înconjurată de un roi de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînțeleasă mie.

Îmi ziceau: Sultană, și fiecare-și simțea nevoia de a mă pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte. M-am găsit despărțită de tovarășii mei, rătăcind într-o lume pe care n-o mai cunoscusem până atunci. Mă târau cu ele printr-un labirint de mici colibe clădite din lut, de grădini ridicol de mici, de ogrăgioare dosite, făcându-mă să întru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă așez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau și se băteau după mine, puindu-mi întrebări, copleșindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din umere și zâmbete.

Femeile musulmane mai sărace nu sunt de fapt voalate: ele poartă largi nădragi de bumbac și peste dânșii un fel de mantie pe care și-o tot țin sub nas. Croiala acestor mantii le dă acea linie indesscriptibilă, așa de plăcută ochiului și care aparține numai Răsăritului. Și culorile ce aleg ele sunt totdeauna armonioase; afară de aceasta, ele sunt în concordanță cu împrejurimea lor de soare și de praf. Femeile acestea poartă ciudate culori albastre-șterse și mov — chiar și negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e îndeobște negru, cu o pânză albă ca zăpada pe capetele lor, așa fel înfășurată încât ascunde toată fața afară de ochi.

Nespus de pitorești și de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin către tine, atingând ușor pereții și purtând îndeobște un băț greu în mâni; este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndărăt spre vremuri foarte depărtate. În acea caldă dimineață de vară de care vorbesc, am căutat să scap o clipă de năvălitoarele mele din cale-afară de prietenoase, așa încât să mă pot furișa într-o colibă mică a cărei ușă era larg deschisă.

Ispitită irezistibil de umbra-i tainică, am străbătut în tainița de lut, găsindu-mă într-un aproape desăvârșit întunerec. La capătul cellalt o ferestuică lăsa să străbată o slabă rază de lumină.

Bojbăindu-mi drumul; dădui de un pătucean de zdrențe și pe acest culcuș al mizeriei descoperii o femeie bătrână-bătrână — așa de bătrână, încât ar fi putut să fi trăit pe vremea zânelor și a vrăjitoarelor, vremi ce nu mai au a face cu vălmășagul și zvonul de astăzi.

Aplecându-mă asupra ei, m-am uitat în fața-i boțită, și toate poveștile tinereții mele părură că-mi răsar înainte, toate istoriile pe care, în copilărie, încântată, le ascultasem, istorii pe care nu le uiți niciodată...

De-asupră-i, atârnând de un cui ruginit la îndemâna ei, era o oală de lut neagră, de o formă ciudată. Toate în jurul bahadârcei acesteia erau în floarea pământului: fața ei, locuința ei, zdrențele care o acopereau, locul pe care sta. Singura pată de lumină în această tainiță era un miel alb, culcat fără să-l supere cineva la picioarele patului.

Puind ceva bănuți între cârligatele-i degete osoase, am lăsat pe această ciudată ființă bătrână în seama tovarășului ei alb ca zăpada, și, întorcându-mă la lumina soarelui, avui simțul că, o clipă, mi-a fost dat să rătăcesc prin veacuri fără număr spre zilele de odinioară.

Din lucrarea „Țara mea”