În secolul al XVI-lea,
la Saragossa, în Spania, un rabin putrezea într-o temniță subterană, umedă și întunecată,
torturat de Inchiziție ca să-și renege credința. Un frate dominican, al treilea
Mare Inchizitor al Spaniei, urmat de un torționar-șef și de două ajutoare ale
acestuia, vine să-l anunțe, cu ochii în lacrimi, că „pedeapsa lui frățească a
luat sfârșit“: a doua zi, va urca pe rug, împreună cu alți patruzeci de eretici
ca el, și trebuie să-și încredințeze sufletul lui Dumnezeu.
La scurt timp după
această vizită, prizonierul observă că ușa temniței nu-i bine închisă; neîndrăznind
să creadă că-i adevărat, deschide ușa ezitând și zărește un coridor foarte
lung, luminat slab de niște torțe. Se târăște pe coridor, terorizat de gândul că
va fi descoperit. După lungi minute de mers târâș, simte pe mâini o adiere și zărește
în față o ușă mică. Se ridică în picioare și o împinge. Ușa cedează repede și
se deschide spre o livadă de lămâi. Noaptea este magnifică, cerul este plin de
stele. Rabinul, extenuat, dar cu sufletul plin de speranță, crede că a sosit momentul
eliberării. Se vede deja alergând spre înălțimile din apropiere și respiră
fericit aerul libertății.
Dintr-odată, două
brațe ivite din întuneric îl cuprind și se trezește la pieptul Marelui
Inchizitor. Acesta, cu ochii în lacrimi și cu înfățișarea bunului păstor ce-și
regăsește oaia rătăcită, îi suflă, cu o respirație alterată de post: „Copilul
meu, vrei să ne părăsești tocmai în ziua care ar putea fi cea a mântuirii tale?”
Repovestire a poveștii
lui lui Villiers de l’Isle Adam - „La torture par l’espérance”, găsită în
lucrarea „Paradoxul iubirii” a lui Pascal Bruckner
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu