Despre dragoste - altfel

OSHO - CE ESTE DRAGOSTEA?

N-ar trebui să punem această întrebare. Pe firul natural al lucrurilor, toată lumea ar trebui să ştie ce este dragostea. Însă de fapt nimeni nu ştie sau foarte rar se întâmplă să mai fie câte cineva care să ştie ce este dragostea. Dragostea a devenit una dintre cele mai rare experienţe.

Da, se vorbeşte despre ea. Se scriu scenarii de film şi romane de dragoste, se compun cântece de dragoste, o vei vedea la spectacolele de televiziune, o vei auzi la radio, vei citi despre ea în reviste – există o imensă industrie care să-ţi pună la dispoziţie idei despre ceea ce înseamnă dragostea. Mulţi sunt implicaţi în industria destinată să-i ajute pe oameni să înţeleagă dragostea. Însă dragostea rămâne în continuare un fenomen necunoscut. Şi ar trebui să fie unul dintre cele mai bine cunoscute fenomene.

Este aproape ca şi cum cineva ar întreba: „Ce este hrana?“ Nu ai fi surprins dacă ar veni cineva la tine şi ţi-ar pune această întrebare? Ea ar fi relevantă numai dacă persoana respectivă ar fi fost privată de mâncare de la începutul începutului şi nu ar fi gustat niciodată niciun fel de hrană. La fel este întrebarea „Ce este dragostea?“

Dragostea este hrana sufletului, însă ai fost privat de ea. Sufletul tău nu a primit deloc dragoste, astfel încât nu-i cunoşti gustul. Prin urmare, întrebarea este relevantă, dar este tristă. Trupul şi-a primit hrana, aşa că poate să meargă mai departe. Însă sufletul nu şi-a primit hrana, drept pentru care este mort sau nu s-a născut încă, ori se află etern pe patul de moarte.

Când ne naştem, suntem dotaţi cu capacitatea de a iubi şi de a fi iubiţi. Oricare copil se naşte plin de dragoste şi ştie exact ce este ea. Nu este deloc nevoie să i se spună copilului ce este dragostea. Dar problema apare deoarece mama şi tatăl nu ştiu.

Niciun copil nu primeşte vreodată părinţii pe care îi merită; părinţii aceia pur şi simplu nu există pe pământ. Iar până când acest copil devine părinte, şi el îşi va fi pierdut capacitatea de a iubi.

Am auzit de o mică vale, unde trăia o comunitate mică, primitivă, și în care se nășteau copii care în trei luni de la naştere orbeau. Asta se întâmpla din cauza unei insecte, a cărei înțepătură provoacă o infecţie, urmată de orbire. În cele din urmă, întreaga comunitate orbise. Fiecare copil se năştea cu ochi care funcţionau perfect, dar în decurs de trei luni cel mult, era înțepat de acele insecte și orbea.

Mult mai târziu, în cursul vieţii lor, aceşti copii trebuie să se fi întrebat: „Ce sunt ochii? Ce vrei să spui când foloseşti cuvântul ochi? Ce este vederea? Ce înseamnă să vezi? Ce vrei să spui cu asta?“ Iar întrebarea trebuie să fi fost lipsită de sens.

Asta s-a întâmplat şi cu dragostea. Fiecare copil se naşte cu toată dragostea care poate să încapă în el, cu o dragoste care se revarsă din el. Copilul se naşte ca dragoste; copilul este făcut dintr-o materie care se numeşte dragoste. Însă părinţii nu pot să le dea dragoste. Au propriile antecedente – ar fi trebuit ca şi părinţii lor să-i fi iubit la rândul lor.

Părinţii nu pot decât să se prefacă. Pot să vorbească despre dragoste. Pot să spună „Te iubim foarte mult“, dar ceea ce fac, de fapt, este lipsit de iubire. Felul în care se poartă, felul în care îşi tratează copilul este insultător; nu există niciun pic de respect.

Copilul nici măcar nu este considerat ca fiind o persoană. Cui îi trece prin minte să respecte un copil? El este considerat a fi o problema. Dacă tace, este bun; dacă nu ţipă şi nu face nici o prostie, e bine; dacă pur şi simplu nu le stă în cale părinţilor, e bun. Aşa trebuie să fie un copil. Însă nu există niciun fel de respect şi niciun fel de dragoste.

Părinţii nu ştiu ce este dragostea. Soţia nu şi-a iubit soţul, soţul nu şi-a iubit soţia. Între ei nu există dragoste – în schimb există dominaţie, posesiune, gelozie şi tot felul de otrăvuri care distrug dragostea. La fel cum o anumită otravă îţi poate distruge vederea, aşa şi otrava posesiunii şi geloziei distruge dragostea.

Dragostea este o floare fragilă. Trebuie să fie protejată, trebuie să fie călită, trebuie să fie udată; numai atunci devine puternică. Iar dragostea copilului este foarte fragilă – fapt natural, deoarece copilul este fragil, corpul său este fragil.

Crezi că un copil lăsat singur este capabil să supravieţuiască? Gândeşte-te numai cât de neajutorat este copilul – dacă un copil este lăsat singur, este aproape imposibil să supravieţuiască. Va muri – şi asta se întâmplă şi cu dragostea. Dragostea este dată deoparte, este neîngrijită.

Părinţii nu pot iubi, nu ştiu ce este dragostea, nu au plutit niciodată în dragoste. Gândeşte-te numai la părinţii tăi – şi aminteşte-ţi, nu spun că ar fi răspunzători de ceva. Sunt victime, cum şi tu eşti o victimă; şi părinţii lor au fost la fel. Şi aşa mai departe… poţi să ajungi până la Adam şi Eva şi până la Dumnezeu Tatăl!

S-ar părea că nici chiar Dumnezeu Tatăl nu prea a dat dovadă de respect faţă de Adam şi Eva. De aceea, din capul locului a început să le poruncească: „Să faceţi asta“ şi „Să nu faceţi asta“ – a început să facă toate mofturile pe care le fac toţi părinţii. „Să nu mâncaţi fructele din pomul acesta.“ Şi, când Adam a mâncat fructul, Tatăl Dumnezeu a fost atât de furios, încât i-a alungat pe Adam şi pe Eva din Rai.

Această alungare este permanent prezentă şi fiecare părinte ameninţă cu alungarea copilului, ameninţă să-l dea afară. „Dacă nu asculţi, dacă nu te porţi frumos, vei fi alungat.“ În mod natural, copilul se teme. Să fie alungat? În sălbăticia acestei vieţi? Începe să facă unele compromisuri.

Încetul cu încetul, începe să manipuleze. Nu vrea să zâmbească, dar, dacă mama este prin preajmă iar el vrea lapte, zâmbeşte. De-acum avem de-a face cu politică – începutul, ABC-ul politicii.

În sinea lui, copilul începe să îşi urască părinţii, pentru că nu este respectat; în sinea lui, începe să se simtă frustrat deoarece nu este iubit aşa cum este. Se aşteaptă din partea lui să facă anumite lucruri şi abia pe urmă va fi iubit. Dragostea are condiţii; nu este bun aşa cum este. Mai întâi trebuie să fie bun şi abia pe urmă va primi dragostea părinţilor.

Aşa că, pentru a „merita“ copilul începe să devină fals; îşi pierde orice urmă de contact cu propria valoare intrinsecă. Îşi pierde respectul de sine şi încetul cu încetul începe să se simtă vinovat.

De multe ori, copilului îi trece prin mintea ideea următoare: „Ăştia chiar sunt părinţii mei adevăraţi? Ar fi posibil să mă fi adoptat? Poate că mă păcălesc pentru că s-ar părea să nu existe niciun fel de dragoste.“ De o mie de ori vede furia în ochii lor, furia urâtă de pe chipurile părinţilor săi şi încă pentru asemenea nimicuri, încât nu înţelege proporţiile furiei provocate de aceste nimicuri.

La orice nimic, vede furia părinţilor – nu-i vine să creadă, este atât de injust şi de nedrept! Însă trebuie să se supună, trebuie să plece capul, trebuie să accepte. Încetul cu încetul, capacitatea lui de a iubi este ucisă.

Dragostea creşte numai din dragoste. Dragostea are nevoie de un mediu plin de dragoste – acesta este aspectul fundamental care trebuie să fie reţinut. Numai într-un mediu plin de dragoste creşte dragostea; are nevoie de acelaşi fel de pulsație împrejurul ei.

Dacă mama este iubitoare, dacă tatăl este iubitor – nu numai faţă de copil, ci dacă sunt iubitori şi unul faţă de celălalt, dacă în casă există o atmosfera de dragoste – copilul va începe să funcţioneze ca o fiinţă a dragostei şi nu va pune niciodată întrebarea „Ce este dragostea?“ Va şti acest lucru de la bun început, acesta va deveni fundamentul său. Însă acest lucru nu se întâmplă. Este păcat, dar acest lucru nu s-a întâmplat până acum. Iar copiii învaţă felul de a se purta al părinţilor lor – reproşurile lor, conflictul dintre ei. Uită-te la tine însuți. Dacă eşti femeie, uită-te – este posibil să repeţi, aproape identic, comportamentul mamei tale. Uită-te la tine când eşti împreună cu iubitul sau cu soţul tău: ce faci? Nu cumva repeţi un model? Dacă eşti bărbat, uită-te ce faci. Nu cumva te porţi exact că tatăl tău? Nu cumva faci aceleaşi prostii pe care le făcea el? Odată, cândva, erai surprins – „Cum poate tata să facă aşa ceva?“ – iar acum faci aceleaşi lucruri.

Oamenii nu fac decât să repete; oamenii sunt imitatori. Fiinţa umană este o maimuţă. Repeţi comportamentul mamei şi al tatălui tău şi trebuie să renunţi să faci asta. Abia atunci vei şti ce înseamnă dragostea, altfel vei rămâne deformat.

Nu pot să definesc ce este dragostea, pentru că nu există nicio definiţie a dragostei. Este unul dintre lucrurile care nu pot să fie definite, asemenea naşterii, morţii, asemenea lui Dumnezeu, asemenea meditaţiei. Este unul dintre lucrurile care nu pot să fie definite – nu pot să-l definesc.

Nu pot să spun „asta înseamnă dragoste“, nu pot să ţi-o arăt. Nu este un fenomen vizibil. Nu poate să fie disecat, nu poate să fie analizat; poate numai să fie trăită şi numai prin trăire vei şti ce este. Însă pot să-ţi arăt calea pentru a o trăi.

Primul pas este să scapi de părinţii tăi. Şi prin asta nu vreau să spun să nu-ţi respecţi părinţii, nici gând. Aş fi ultimul care să-ţi spună aşa ceva. Nu vreau să spun să scapi fizic de părinţii tăi, vreau să spun să scapi de vocile părinţilor dinlăuntrul tău, de programul dinlăuntrul tău, de înregistrările dinlăuntrul tău.

Şterge-le pur şi simplu… şi vei fi pur şi simplu surprins că, dacă vei scăpa de părinţii din lăuntrul fiinţei tale, te vei elibera. Pentru prima oară vei putea să ai compasiune faţă de părinţii tăi, altfel acest lucru nu se va întâmpla: vei rămâne plin de resentimente.

Oricine are resentimente faţă de propriii părinţi. Cum să nu nutreşti resentimente faţă de ei, când ţi-au făcut atât de mult rău? Şi nu te-au rănit cu ştiinţă – ţi-au dorit numai binele, au vrut să facă tot ce puteau pentru binele tău. Însă ce ar fi putut să facă? Simplul fapt că-ţi doreşti ceva nu înseamnă că se va şi întâmplă. Doar cu dorinţa de bine nu se întâmplă nimic.

Îţi doreau tot binele, acesta este adevărul; nu există nicio îndoială în această privinţă; oricare părinte vrea că viaţa să aducă toate bucuriile copiilor lui. Însă ce pot face? Ei înşişi nu au cunoscut nicio bucurie în viaţă. Sunt roboţi şi cu bună-ştiinţă, ori fără să-şi dea seama, deliberat sau intenţionat, vor crea o atmosfera în care copiii lor se vor transforma, mai devreme sau mai târziu, în nişte roboţi.

Dacă vrei să fii o fiinţă omenească şi nu o maşină, descotoroseşte-te de părinţii tăi. Şi va trebui să fii cu foarte mare băgare de seama. Este o muncă grea, solicitantă; nu poţi să faci lucru acesta instantaneu. Va trebui să fii foarte atent la comportamentul tău. Uită-te şi vezi când este prezentă mama ta, când acţionează ea prin intermediul tău – opreşte asta, depărtează-te de asta.

Fă ceva absolut nou, un lucru pe care mama ta nici măcar n-ar fi putut să şi-l imagineze. De exemplu, iubitul tău se uită la o altă femeie cu o privire foarte apreciativă. Acum uită-te la ceea ce faci tu. Faci acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut mama ta când tatăl tău se uita la o altă femeie cu o privire plină de apreciere?

Dacă faci acest lucru, nu vei şti niciodată ce înseamnă dragostea, pur şi simplu vei repeta o poveste. Exact aceleaşi roluri vor fi interpretate de alţi actori, asta-i tot; aceeaşi piesă mizerabilă repetată din nou şi din nou.

Nu fi un imitator, ieşi din asta. Fă ceva nou. Fă un lucru pe care mama ta nici măcar n-ar fi conceput să-l facă. Fă un lucru nou, pe care tatăl tău nici măcar n-ar fi conceput să-l facă. Această noutate va trebui să fie adusă în fiinţa ta şi după aceea va începe să se reverse dragostea.

Prin urmare, primul lucru esenţial pe care trebuie să-l faci este să te descotoroseşti de părinţii tăi.

Al doilea lucru esenţial este acesta: oamenii cred că pot să iubească numai atunci când găsesc partenerul potrivit și asta este o prostie! Nu vei găsi niciodată unul. Oamenii cred că vor iubi numai atunci când vor găsi bărbatul perfect sau femeia perfectă. Prostie! Nu-i vei găsi niciodată, deoarece femeia perfectă şi bărbatul perfect nu există. Iar dacă ar exista, nu şi-ar bate capul cu dragostea ta. Pur şi simplu nu i-ar interesa.

Am auzit de un bărbat care a rămas holtei toată viaţa pentru că o cauta pe femeia perfectă. La vârsta de şaptezeci de ani, cineva l-a întrebat: „Ai călătorit foarte mult – ai căutat de la New York în Katmandu, din Katmandu la Roma, de la Roma la Londra. Chiar nu ai putut să găseşti femeia perfectă? Nici măcar una?“

Bătrânul s-a întristat profund. A spus: „Ba da, am găsit-o. Într-o zi, cândva demult, am dat peste o femeie perfectă.“

Curiosul l-a întrebat mai departe: „Şi ce s-a întâmplat? De ce nu te-ai căsătorit cu ea?“

Trist, bătrânul i-a spus: „Pentru ce? Ea îl căuta pe bărbatul perfect.“

Şi aminteşte-ţi, când două fiinţe sunt perfecte, nevoia lor de dragoste nu este aceeaşi ca nevoia ta de dragoste. Are nişte caracteristici cu totul diferite. Nu înţelegi nici măcar dragostea care este posibilă pentru tine, aşa că nu vei înţelege dragostea lui Buddha sau dragostea pe care o revarsă asupra ta Lao Tzu.

Mai întâi trebuie să înţelegi dragostea, care este un fenomen natural. Nici măcar acest lucru nu s-a întâmplat. Mai întâi trebuie să înţelegi ceea ce este natural şi apoi ceea ce este transcendental.

Prin urmare, al doilea lucru pe care trebuie să-l reţii este să nu cauţi niciodată bărbatul perfect sau femeia perfectă. Şi această idee ţi-a fost băgată în cap – că dacă nu vei găsi bărbatul perfect sau femeia perfectă, nu vei cunoaşte fericirea. Aşa că tot continui să cauţi perfecţiunea şi nu o găseşti, aşa că eşti nefericit.

Pentru a pluti şi a creşte în dragoste nu este necesară perfecţiunea. Dragostea nu are nimic de-a face cu celălalt. O persoană iubitoare pur şi simplu iubeşte, la fel cum o persoană vie respiră şi bea, mănâncă şi doarme. Exact la fel, o persoană cu adevărat iubitoare iubeşte.

Nu spui, „Dacă aerul nu este perfect, nepoluat, eu nu respir.“ Continui să respiri chiar şi în Los Angeles; continui să respiri chiar şi în Bombay. Continui să respiri pretutindeni, chiar dacă aerul este poluat, otrăvit. Continui să respiri! Nu-ţi poţi permite să nu respiri pentru că aerul nu este aşa cum ar trebui să fie.

Dacă ţi-e foame, mănânci ceva, indiferent ce. În deşert, dacă mori de sete, bei orice. Nu vei insista să ţi se dea o Coca-Cola, merge orice – orice este de băut, apă chioară, chiar şi apă murdară. Este un fapt cunoscut că au existat oameni care şi-au băut propria urină. Când mori de sete, nu te mai interesează ce este, bei orice să-ţi astâmperi setea. Oamenii şi-au ucis cămilele în deşert ca să bea apă – cămilele stochează apă în corpul lor. Situaţia devenea periculoasă, oamenii trebuiau să meargă pe jos kilometri întregi. Însă le era atât de sete, încât setea a contat mai mult – mai întâi apă; altfel mureau. Fără apă, chiar dacă ar fi mai trăit cămila, ce-ar fi mai putut să facă? Ar fi dus un cadavru în oraşul cel mai apropiat, deoarece fără apă oamenii ar fi murit.

O persoană vie şi iubitoare pur şi simplu iubeşte. Dragostea este o funcţie naturală.

Prin urmare, al doilea lucru pe care trebuie să ţi-l aminteşti este să nu cauţi perfecţiunea; altfel nu va curge nici un fel de dragoste prin tine. Dimpotrivă, vei deveni ne-iubitor. Oamenii care cer perfecţiunea sunt oameni complet ne-iubitori, nevrotici. Chiar dacă îşi pot găsi un iubit sau o iubită, cer perfecţiune, iar dragostea este distrusă din caza acestei pretenţii.

Dacă un bărbat iubeşte o femeie sau o femeie iubeşte un bărbat, apar imediat pretenţiile. Femeia începe să aibă pretenţia ca bărbatul să fie perfect, doar pentru că o iubeşte pe ea. Ca şi cum ar fi comis un păcat! De-acum trebuie să fie perfect, de-acum trebuie să se descotorosească de toate limitările lui – brusc, doar din cauza acestei femei?

De-acum nu mai poate să fie om? Trebuie să devină fie supraom, fie un fals, un prefăcut. Natural, este foarte greu să devii un supraom, aşa că oamenii devin nişte falsuri. Încep să se prefacă, să joace teatru. În numele dragostei, oamenii nu fac decât să devină nişte prefăcuţi.

Nu ai nici un drept să pretinzi nimic de la nimeni. Dacă nu te iubeşte nimeni, fii recunoscător, dar nu cere nimic – pentru că celălalt nu are nicio obligaţie să te iubească. Atunci când cineva iubeşte, este un miracol. Fii impresionat de miracol.

Însă oamenii nu sunt impresionaţi. Pentru nişte nimicuri, distrug toate posibilităţile de a exista dragoste. Nu sunt prea interesaţi de dragoste şi de bucuria ei. Sunt mai interesaţi de incursiunile în alte ego-uri.

Fii preocupat de bucuria ta. Fii cât se poate de preocupat de bucuria ta, să nu te intereseze altceva decât bucuria ta. Toate celelalte sunt neesenţiale. Dragostea – e o funcţie naturală, la fel ca respirația. Iar atunci când iubeşti pe cineva, nu începe să ai pretenţii; altfel, de la bun început vei închide porţile. Nu te aştepta la nimic. Dacă ţi se iveşte ceva în cale, fii recunoscător. Dacă nu se iveşte nimic, nu este nevoie să se ivească. Nu poţi să te aştepţi la ceva.

Însă urmăreşte-i pe oameni, urmăreşte-i cum se tratează unii pe alţii ca şi cum ar avea obligaţii reciproce. Dacă soţia îţi pregăteşte masa, nu-i mulţumeşti niciodată. Nu spun că ar trebui să dai glas mulţumirilor, însă ar trebui să se vadă în ochii tăi. Însă nu-ţi baţi capul, iei lucrul acesta ca fiind de la sine înţeles – asta e treaba ei. Cine ţi-a spus asta? Dacă soţul tău câştigă bani, nu-i mulţumeşti niciodată. Nu simţi nici un fel de gratitudine. „Asta e treaba bărbatului.“ Asta se petrece în mintea ta. Cum ar putea să crească dragostea?

Dragostea are nevoie de un climat de dragoste, dragostea are nevoie de un climat de gratitudine, de mulţumire. Dragostea are nevoie de o atmosfera neconstrângatoare, de o atmosferă lipsită de aşteptări. Acesta este al doilea lucru pe care trebuie să ţi-l aminteşti.

Iar al treilea lucru este următorul. În loc să te gândeşti cum să faci să primeşti dragoste, începe să o dai. Nu există niciun alt mijloc. Oamenii sunt mai preocupaţi cum să apuce şi să ia. Pe toţi îi interesează să primească şi se pare că nimănui nu-i face vreo plăcere să dea.

Atunci când dau, oamenii o fac cu o mare reticenţă – chiar dacă dau, dau numai ca să primească la rândul lor ca într-o relație comercială. Este un târg. Totdeauna au foarte mare grijă să primească mai mult decât dau – în felul acesta au făcut un târg bun, o afacere bună. Iar celălalt face acelaşi lucru. Dragostea nu este o afacere, aşa că încetează să ai o atitudine de om de afaceri.

Altfel îţi vei irosi viaţa şi vei rata dragostea şi tot ceea ce este frumos în ea – pentru că ceea ce este frumos nu are nimic în comun cu afacerile. Afacerile sunt lucrul cel mai urât din lume – un rău necesar, însă existenţa nu are nimic în comun cu afacerile.

Copacii înfloresc, nu este o afacere; stelele sclipesc, nu este o afacere, şi nu trebuie să plăteşti nimic nimănui pentru asta şi nimeni nu cere nimic de la tine. Vine o pasăre, se aşază la uşa ta, cântă un cântec şi nu-ţi cere niciun certificat şi niciun semn de apreciere. A cântat cântecul şi apoi pleacă fericită în altă parte, fără să lase vreo urmă.

Aşa creşte dragostea. Dă şi nu aştepta să vezi cât de mult poţi să iei. Da, ea vine, înmiită, dar vine natural. Vine după propria voinţă, nu este nevoie să o chemi. Când o chemi, nu vine niciodată. Când o chemi, o ucizi. Prin urmare, dă. Începe să dai.

La început va fi greu, deoarece întreaga ta viaţă ai fost antrenat nu să dai, ci să iei. La început va trebui să te lupţi cu propria platoşă. Musculatura ţi-a înţepenit, inima ţi-a îngheţat, ai devenit rece. La început îţi va fi greu, dar fiecare pas făcut te va duce la un altul şi încetul cu încetul, fluviul va începe să curgă.

La început descotoroseşte-te de părinţii tăi. Descotorosindu-te de părinţii tăi, te descotoroseşti de societate, descotorosindu-te de părinţii tăi, te descotoroseşti de civilizaţie, educaţie, de totul – deoarece părinţii tăi reprezintă toate acestea. Devii un individ. Pentru prima oară, nu mai faci parte din masă, ai o individualitate autentică. Eşti pe cont propriu. Asta înseamnă maturizarea. Aşa ar trebui să fie o persoană matură.

O persoană matură este o persoană care nu are nevoie de părinţi. O persoană matură este o persoană care nu are nevoie de nimeni de care să se agaţe sau să se sprijine. O persoană matură este o persoană fericită în solitudinea ei – solitudinea ei este un cântec, o sărbătoare. O persoană matură este o persoană care poate să fie fericită cu ea însăşi.

Într-o bună zi a trebuit să ieşi din pântecul mamei. Dacă ai fi rămas acolo mai mult de nouă luni, ai fi murit – nu numai tu, ci şi mama ta ar fi murit. Într-o bună zi a trebuit să ieşi din pântecul mamei tale; apoi, într-o altă zi, a trebuit să ieşi din atmosfera familiei tale, un alt pântec, ca să te duci la şcoală. După aceea, într-o altă zi a trebuit să ieşi din atmosfera şcolii, un alt pântec, ca să ieşi în lumea largă.

Însă în profunzimea sinelui tău, eşti în continuare tot un copil. Încă te afli în pântec! Există straturi suprapuse de pântec şi acest pântec trebuie spart. Asta reprezintă ceea ce în Orient am numit cea de-a două naştere. Când ai ajuns la cea de-a două naştere, eşti complet liber de amprentele părinţilor.

Şi frumuseţea este că o asemenea persoană le este recunoscătoare părinţilor săi. Paradoxul este că numai o asemenea persoană îşi poate ierta părinţii. Are compasiune şi dragoste pentru ei, are sentimente extraordinar de puternice pentru ei, pentru că şi ei au suferit la fel. Nu este o persoană furioasă, nu, nici pe departe. Poate să aibă lacrimi în ochi, dar nu este o persoană furioasă şi va face tot ceea ce va putea pentru a-şi ajuta părinţii să avanseze către o asemenea plenitudine a singurătăţii, la o asemenea înălţime a singurătăţii.

Trebuie să devii o individualitate, acesta este primul lucru.

Al doilea lucru este să nu aştepţi perfecţiunea şi să nu ceri şi să nu pretinzi. Iubeşte oamenii obişnuiţi. Nu e nimic în neregulă cu oamenii obişnuiţi. Oamenii obişnuiţi sunt extraordinari! Fiecare fiinţă umană este atât de unică; arată respect pentru această unicitate.

În al treilea rând, dă, şi dă fără nicio condiţie – atunci vei şti ce înseamnă dragostea. Eu nu o pot defini. Îţi pot arăta calea pentru a o cultiva. Îţi pot arăta cum să sădești o tufă de trandafiri, cum să o uzi, cum să îi pui îngrăşământ, cum să o protejezi. Apoi, din senin, într-o bună zi, apare trandafirul şi casa ta e plină de parfumul lui. Aşa se întâmplă şi cu dragostea.