-
Desigur,
spuse Tristan, îmi era cel mai bun prieten, cu toate că el îmi dăduse viaţă şi
cu toate că, în general, părinţii sunt mai degrabă duşmanii odraslelor.
Alta era însă situaţia cu noi şi spunând acest lucru mă
gândesc la faptul că niciodată nu am înţeles prin ce se deosebea Paul – aşa obişnuiam
să-l numesc – de celelalte cunoştinţe ale mele. Unicul lucru prin care-i
distingeam era, aşa cum am mai spus, că la el ţineam mai mult decât la oricare
altul. Că mă adusese în stadiul de fiinţă era ceva pe care nu-l preţuiam în mod
deosebit, pentru că asta se întâmplase pe când eu nu eram de faţă, era un dar
care mi se făcuse fără să fiu conştient de el, deci un dar care nu avea
capacitatea de a mă impresiona în vreun fel. Pe deasupra, de pe atunci încă nu
mai aveam niciun dubiu în legătură cu faptul că actul creaţiei în sine este
mult mai concret – şi deci mai plăcut – decât ceea ce îi urmează, astfel încât ştiam
prea bine că reprezentam întruchiparea unui obiectiv secundar, că mă aflam
oarecum mereu pe un al doilea plan.
 |
| Pe terasa unde s-au petrecut toate |
