Inca o poveste a lui Andersen

Cufărul zburător

Era odată un negustor asa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui si pe lângă asta si o ulicioară. Dar nu le pardosea pentru că-si întrebuinta altfel banii si când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era foarte dibaci. Dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-său a mostenit toată averea si, când s-a văzut cu atâta bănet, a început să ducă o viată de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie si arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede si nu i-au mai rămas decât patru bănuti de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să stie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul asa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ti bagajul!“ Dar el n-avea ce bagaj să-si facă si de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

O poveste a lui Andersen

Printesa si mazãrea

Era odatã un print si printul acela voia sã se însoare cu o printesã, dar cu printesã adevãratã. Si a cutreierat toatã lumea ca sã gãseascã una pe placul lui si tot n-a gãsit. Printese erau destule, dar el nu putea sã stie dacã erau cu adevãrat printese, fiindcã tuturora le lipsea câte ceva. Si printul s-a întors iar acasã si era foarte necãjit, pentru cã tare ar fi vrut sã gãseascã o printesã adevãratã. Într-o searã, tocmai se stârnise o furtunã cumplitã, tuna si fulgera si ploua cu gãleata; era o vreme îngrozitoare. Deodatã s-a auzit cum bate cineva la poarta orasului si regele, tatãl printului, s-a dus sã deschidã.

A racni, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Confuzie mentala matinala aici, la Librex. Din statie se aude ceva nedefinit, iar din boxele instalate de vecinul meu care vinde discuri, se revarsa ceva nedeslusit. Vreau sa spun ca nu reusesc sa percep decat un zgomot, rezultat din suprapunerea celor doua surse de muzica. In orice caz, e mult mai bine ca ieri. Nu mai stiu la ce ora, a inceput sa se produca o trupa de studenti. Cantau jazz. Frumos, nimic de zis, o domnisoara cu voce foarte buna incerca sa se apropie de performantele Ettei James. As asculta cu placere daca as fi intr-un bar. Problema e ca nu ma mai puteam intelege cu clientii. Esenta, in cazul meu, este discutia cu omul. Daca il fac sa se opreasca si sa se uite pe carte, atunci pot sa-i povestesc despre povesti, sa-i spun cum e cu ilustratiile si multe altele. Dar daca trebuie sa zbier, totul se duce de rapa. Pur si simplu nu merge sa racnesti "povesti in stil clasic, Oscar Wilde, Andersen, Mircea Doinaru".

Momente de cumpana

Greu lucru sa stai la stand. Bei doua trei cafele, dupa care nu-ti mai trebuie. Stai pe scaun, te ridici, te sucesti, te invartesti, dar pe-acolo, prin preajma, pentru ca, dupa modelul din Castelul lui Kafka, tocmai atunci apare clientul, cand tu esti plecat. Apoi incepi sa te imprietenesti cu vecinii, discuti cu ei tot felul de nimicuri, dar pentru ca acum va cunoasteti, il rogi pe cel mai simpatic dintre ei sa se uite putin si la standul tau, ca vrei sa te duci putin pe-afara. Te duci pe-afara, te intorci. Apoi vine vecinul sa te roage sa-i supraveghezi standul. Pana la urma, tot repetand actiunea asta, pleci fara sa mai spui, pentru ca ai capatat deja incredere ca vecinul va fi cu ochii pe cartile tale. Apoi, dupa o vreme, incepi sa te uiti la ceas din zece in zece minute. Muzica incepe sa te zgarie pe timpane, chiar daca e vorba de Cat Stevens sau de Pink Floyd.