O întâmplare în tren

În anii studenţiei, am locuit în general în gazdă. Doar după ce m-am căsătorit am stat la cămin şi, bineînţeles, mi-a părut rău că nu am ales varianta asta încă de la început. Dar acum degeaba mă mai lamentez.

Într-un an, am găsit o gazdă pe strada Arcului, undeva în zona Pieţei Rosetti, într-o vilă cu parter şi etaj. Urcam scările, ajungeam într-un fel de coridor întunecos şi acolo, de-o parte şi de alta, erau cămăruţe, mai mari sau mai mici. În capul coridorului era o baie şi cam asta era toată treaba. Întâmplarea a făcut ca exact acolo să locuiască un văr de-al lui Mircea, mare amator de muzică adevărată şi colecţionar de viniluri. Când spun muzică adevărată, am în vedere jazz şi rock.

Dincolo și dincoace de geam

Când aveam circa 7 ani, locuiam cu ambii mei părinţi şi cu Babaca - bunica din partea lui tata, într-o vila superbă din Sinaia. Ocupam acolo un apartament cu două camere şi trebuie că era tare greu pentru ai mei să se descurce cu un bătrân şi cu un copil într-un spaţiu atât de mic. Dormeam într-un pat de copii, aşezat sub geam. Dacă priveam pe geamul ăla, vedeam o pantă străjuită de un nuc, pe care o denumeam „Prăpastia”.

Misterul pălăriei

Maria și Michelle pretind că azi dimineață (sau ieri, nu știu încă dacă termin postarea înainte de miezul nopții), au văzut în camera lor un individ care purta o pălărie ciudată. Ambele susțin că s-au trezit din somn, l-au văzut mișunând prin dormitor, după care s-au culcat la loc. De aici însă, totul devine destul de straniu. Maria zice că individul era slăbănog, Michelle că era gras; Maria pretinde că era îmbrăcat în tricou, iar Michelle zice că era în cămașă verde. Culmea e că amândouă s-au gândit că eu eram, de fapt, musafirul matinal. Ori eu nu pot fi în același timp gras și slab, după cum nu pot purta simultan tricou și cămașă, ambele la suprafață, ca să zic așa.

Maria cu pălăria pe care pretinde că am purtat-o eu

Michelle, probând și ea pălăria

Mircea și pipele

Unul din marii prieteni pe care i-am avut de-a lungul vremii se numește Mircea. Eu eram student la matematică, el la inginerie. Ne întâlneam zi de zi, cu rare excepții și puneam țara la cale. Ore întregi, pierduți prin câte o cârciumioară, ori la unul dintre noi acasă (stăteam în gazdă, nu la cămin), discutam despre ce înseamnă lucrurile importante. Pe vremea aia, cântam la chitară muzică serioasă: Bach, Villa-Lobos etc. Mircea picta. Așa că discutam mult de tot despre muzică, despre pictură, dar ajungeam mai mereu la literatură și filosofie; pur și simplu era ceva care ne hrănea spiritual pe amândoi.

Căderea feţei

Cea mai cumplită chestie la care am asistat in anii din urmă s-a petrecut la Piaţa Traian din Timişoara (or mai fi şi alte pieţe cu numele ăsta, prin alte oraşe, de aia am specificat). Eram cu Ali pe-acolo şi ea a intrat să cumpere nişte apă. Iar eu m-am dus către un chioşc de ziare, să văd dacă găsesc "Comorile Pământului" pe care le ratasem cu o săptămână inainte. Maria are colecţia completă şi nu poate concepe să piardă vreun număr. In drum spre chioşc, am observat o tarabă unde se vindeau bilete la Bingo sau aşa ceva. Mi-au căzut ochii pe vânzătoare... Doamne Dumnezeule, cum putea să arate! Pe lângă ea, Zoe Petre este Miss Univers, nu am cuvinte să o descriu. Dacă ar fi văzut-o Texanul (naşul meu de cununie), ar fi zis că seamănă cu o pară, atât de mult se lăţea de la bust până la şezut. Dacă ar fi văzut-o Mircea Doinaru, ar fi spus că aduce cu un furuncul. In fine, poate o mai văd vreodată şi ii fac o poză.

Exact când treceam eu pe-acolo, de tarabă s-a apropiat un tip sfrijit, care contrasta perfect cu monstrul vânzător de bilete. Au schimbat câteva replici, nu am inţeles nimic din ele, nici nu mă interesa. Am trecut mai departe şi, aproape când ajunsesem lângă chioşcul de ziare, am auzit in spate vocea de stentor a individei: "te bag in pizda mă-tii, aia moartă". In clipa aia am inţeles ce vrea să spună expresia "a cădea faţa".

Batalia de o jumatate de ora

Sunt la Bucuresti, la amicul meu Lucica. El e la lucru, iar eu astept sa ma sune unii oameni. Aseara m-am intalnit cu Mircea, am mers amandoi la Ilie Stoian si am ascultat discul cu Povestile Mariei. Muzica lui Ilie e foarte bine facuta, plus ca sunt cateva gaselnite care cred ca vor conta pentru ascultatori. Cum stateam si ascultam, a aparut si Irina Cojar, asa ca eram acolo patru dintre cei care au contribuit la aparitia CD-ului (a lipsit doar sunetistul).

De acolo, eu si Mircea am mers la un restaurant. M-am luptat cu el o ora si ceva ca sa-l determin sa nu mai fumeze. Dar ingeniozitatea fumatorilor atunci cand vine vorba de argumente contra abandonarii fumatului este imensa. Pana la urma, tot ce am reusit a fost ca nu a fumat vreo jumatate de ora. Oricum si asta e un succes.

Cum si-a batut joc Mircea Doinaru de bunul simt

Duminica, in ultima zi de Librex, am avut parte de o intamplare grozava, una dintre cele care daca lipsesc, te fac sa te gandesti ca e ceva care nu merge cum ar trebui. 

Pe la orele pranzului, m-am trezit la stand cu un cuplu mai putin obisnuit. El subtire, putin adus de spate, ochelarist, ea inalta, matahaloasa, ochelarista la randu-i. Amandoi imbracati oarecum de munte, in sensul ca hainele lor erau in regula, dar se asociau pe niste cai nedeslusite cu ideea de cabana.

A racni, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Confuzie mentala matinala aici, la Librex. Din statie se aude ceva nedefinit, iar din boxele instalate de vecinul meu care vinde discuri, se revarsa ceva nedeslusit. Vreau sa spun ca nu reusesc sa percep decat un zgomot, rezultat din suprapunerea celor doua surse de muzica. In orice caz, e mult mai bine ca ieri. Nu mai stiu la ce ora, a inceput sa se produca o trupa de studenti. Cantau jazz. Frumos, nimic de zis, o domnisoara cu voce foarte buna incerca sa se apropie de performantele Ettei James. As asculta cu placere daca as fi intr-un bar. Problema e ca nu ma mai puteam intelege cu clientii. Esenta, in cazul meu, este discutia cu omul. Daca il fac sa se opreasca si sa se uite pe carte, atunci pot sa-i povestesc despre povesti, sa-i spun cum e cu ilustratiile si multe altele. Dar daca trebuie sa zbier, totul se duce de rapa. Pur si simplu nu merge sa racnesti "povesti in stil clasic, Oscar Wilde, Andersen, Mircea Doinaru".

Safteaua

Am vandut prima carte. Cumparatoarea, mama a doi copii - Mitra si Darius. A stat, s-a uitat peste poze, a citit portiuni de text si, intre timp, m-a descusut. I-am povestit despre Mircea Doinaru, despre faptul ca povestile sunt cu talc, cum se spune pe aici, dar nu cred ca am convins-o. Declicul a fost cand i-am dezvaluit ca eu sunt autorul si ca in ilustratii e chiar Maria, fetita mea. Cred ca asta a determinat-o sa cumpere.

Dupa aia, am supralicitat. Am intrebat-o daca e de acord sa faca o poza cu mine si cu cartea. "Bineinteles", a zis. A chemat pe cineva de la un alt stand, care a apasat pe buton. Am intrebat-o, apoi, daca e de acord sa pun poza pe blogul meu. "Bineinteles", a zis. Eu, obisnuit cu oameni suspiciosi, retrasi, reci, am fost de-a dreptul impresionat. Asa ca ma grabesc sa urc poza cu pricina.

Cu mama lui Mitra si a lui Darius

Lumea e mica

Dupa ce am refacut relatia cu Gogol, am mers pe la el de doua-trei ori pe an. Si el si Dana, sotia lui, sunt niste oameni foarte ospitalieri, care se bucura sa aiba musafiri. Asa ca nu mi-am facut probleme sa ii vizitez inclusiv cand nu eram singur. Asa am ajuns la Breaza, impreuna cu Maria si cu Ali. Veneam de la Predeal, unde participasem la intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului - despre care o sa scriu, ca am ce. Cu mine erau si fetele: Maria si Ali. Dupa chef, ne-am suit in masina si ne-am dus la Breaza, unde am mai ramas vreo doua nopti. Fetele s-au imprietenit rapid cu cei doi caini ai lui Gogol, anume Max si Rabdau.

Ali cu Rabdau si Maria cu Max

Jumatate din valoarea lui Eugene Ionesco

Cartea lui Ionesco nu difera foarte mult de Povestile Mariei - ma refer la realizare. Ambele au coperti de carton, ambele au putin peste 100 de pagini, ambele sunt ilustrate frumos (parca Doinaru se ridica peste Delessert). Povestile, clar, nu se pot compara ca stil ci doar ca lungime. Ale lui Ionesco sunt scurte si sunt numai patru. Ale mele sunt mai lungi si sunt 7. Este 7 la 4 pentru mine.
In plus, povestile mele sunt frumoase, ale lui sunt doar absurde.
Mie mi-a luat scrierea povestilor vreo doi ani, Ionescu a scris cele patru chestii intr-o zi.
Cu toate astea, cartea mea costa 25 de lei, iar a lui Ionesco 47 de lei.
25 reprezinta 53.19148936170213 la suta din 47.

Ca piciorul unui carabus

Dar sa revin la batranii de la targ. Unul dintre cei mai interesanti a fost un domn imbracat ca un laborant dintr-o scoala de provincie. A venit direct la mine si, dupa ce am stat de vorba despre diverse subiecte fara legatura cu cartile, mi-a spus: "Va vad om serios; dumneavoastra trebuie sa stiti unde gasesc si eu ce caut". "Dar ce cautati?" l-am intrebat. S-a uitat in stanga, apoi in dreapta, ca un om gata sa destainuie un mare secret si apoi mi-a spus in soapta: "reviste de traforaj".

Desprinsi din Minulescu

Cel mai mult m-au impresionat doi batranei despre care, din secunda in care i-am vazut oprindu-se la standul meu, mi-am spus ca nu pot fi altii decat cei doi din Acuarela lui Minulescu:

In oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

Amenajarea II

Dupa ce au venit Mircea si Ginuca, echipa era completa. Rodi cumparase banda dublu adeziva, cuisoare si toate celelalte maruntisuri la care eu nu ma gandisem, inclusiv bomboane. Asa ca ne-am apucat sa aranjam ceea ce mai ramasese. Cel mai important lucru era sa prindem pe pereti desenele facute de Maria. Mircea a stabilit amplasarea fiecaruia si le-am prins in patru colturi. Unul dintre ele avea sa se dezlipeasca zilnic si sa cada, bineinteles din cauza ca nimic nu poate fi perfect. Caderea acelui desen m-a facut sa ma gandesc, la un moment dat, la poezia lui Nichita, "Lectia despre cub"

Un domn fabulos

A doua zi, la prima ora, am fost la usa targului. Am intrat, m-am repezit catre stand si...am rasuflat usurat: toate erau acolo, la locurile lor, asa cum le lasasem. Asa ca m-am apucat sa aranjez, asa cum m-am gandit eu ca ar fi bine, cu toate ca ma asteptam ca Mircea si Rodi sa aiba obiectii. Dar decat sa stau degeaba pana veneau ei, mai bine sa trebaluiesc. Si, in timp ce aranjam, mi-am amintit de domnul de la firma de inramari.

Amenajarea I

Adevarul este ca nu m-as fi putut descurca fara Rodi. Se vedea ca se pricepe si facea orice lucru cu eficienta maxima. Cineva care nu a participat la un astfel de targ, ar putea sa creada ca exagerez. "Ce mare lucru sa pui niste carti pe o masa si apoi sa stai sa ti le cumpere cei care trec pe-acolo?" ar zice acestia. Oh, dar cat de multe sunt de facut...

"Te rog sa ne spui daca putem sa te ajutam cumva - cred ca am participat la cel putin cinci targuri de carte (si altele...) asa ca stiu exact cata munca inseamana chestia asta.", imi spunea Rodi intr-un mail. M-am convins cata dreptate avea, inca din prima zi. Adusesem de acasa urmatoarele:

Concurenta chioscului

Daca regret ceva, este ca nu m-am intalnit cu Cristi. El lucreaza pana seara tarziu, iar eu, dupa ce se termina ziua de targ, ma duceam destul de ostenit la amicul meu Lucica, unde adormeam aproape instantaneu, mai ales ca inainte de a ajunge acolo, ma abateam cu Mircea si Ginuca pe la cate o carciumioara unde mancam si beam vin. Da, Mircea si Ginuca au stat cu mine zi de zi acolo, la targ. Ceea ce, pana la urma mi s-a parut firesc, doar Mircea facuse ilustratia. Ceea ce m-a uimit, insa, a fost devotamentul lui Rodi. Si-a luat pur si simplu trei zile de concediu si a venit acolo, zi de zi, cu cafea si mancare (si acum ma gandesc la chiftelutele pe care le-a adus intr-o dimineata, despre care a trebuit sa recunosc ca erau atat de bune incat nici macar nu aveam cu ce sa le compar).

Rodi si Ginuca

Machu Pichu

Nu stiu cum s-ar putea numi succesiunea incredibila de evenimente, intalniri si coincidente care au insotit aparitia cartii. O fi fost vorba de o conjunctie astrala neobisnuita?
Intai de toate, Mircea s-a oferit sa faca ilustratiile. La scurt timp, m-am reintalnit cu Mihai Bogdan, care s-a oferit sa creeze o identitate pentru carte. Apoi, a aparut tipografia din Serbia. In sfarsit, cei de la Radio mi-au oferit gratuit standul de la targ. Astea sunt, insa, doar intamplarile mari, capitale as putea zice. Insa ele s-au intretesut cu o serie de evenimente mai mici, dar cu atat mai uimitoare. Intr-o vreme, deja mi se parea ca am intrat intr-o zodie a coincidentelor atat de densa, incat incepusem sa accept aceste lucruri ca fiind naturale.
O sa povestesc aici aceste lucruri, cu regretul ca nu le-am notat atunci cand s-au petrecut, asa incat, la aproape patru luni distanta, este posibil sa fi uitat cateva dintre ele.

Noi incurcaturi

Toate astea se petreceau prin iunie, iar Gaudeamus urma sa se deschida in noiembrie. Stateam destul de linistit, pentru ca nu vedeam ce s-ar mai putea intampla. Am mers la discutii cu Radin impreuna cu Mircea. Ei bine, cand a vazut cartile scoase de ei, a avut o revelatie: culorile din scanurile facute de Mihai ar trebui modificate. Nu foarte mult, dar...Asa ca a trebuit sa caut un specialist in Adobe. L-am gasit dupa doua saptamani, in Bucuresti, la sediul unei firme care editeaza reviste glossy. Un baiat priceput si sufletist. Toata operatiunea a durat vreo 6 ore, pentru ca, asa cum se intampla intotdeauna, am descoperit si eu si Mircea o multime de amanunte asupra carora ar fi dat bine sa intervenim. Dar, la sfarsit, am avut varianta finala. Am predat-o la Radin si am plecat la Timisoara, convins ca nu mai puteam pierde targul. 

Vrajitorul tiparului

Dupa ce am aflat cum o sa fie cartea, am mers cu Mircea sa petrecem. E cam mult spus, pentru ca eu, fiind cu masina, am baut doua fresh-uri de portocale, iar Mircea, pieton, si-a permis doua beri. Stand la masa si discutand, lui Mircea i-a venit o idee. Unul dintre cunoscutii lui lucreaza in domeniul tipariturilor si are o multime de contacte printre cei din bransa. Sigur el ne-ar fi putut gasi pe cineva care sa tipareasca ieftin si calitativ (desi asta pare o contradictie in termeni).