Dincolo și dincoace de geam

Când aveam circa 7 ani, locuiam cu ambii mei părinţi şi cu Babaca - bunica din partea lui tata, într-o vila superbă din Sinaia. Ocupam acolo un apartament cu două camere şi trebuie că era tare greu pentru ai mei să se descurce cu un bătrân şi cu un copil într-un spaţiu atât de mic. Dormeam într-un pat de copii, aşezat sub geam. Dacă priveam pe geamul ăla, vedeam o pantă străjuită de un nuc, pe care o denumeam „Prăpastia”.
Acolo se jucau băieţii din cartier: Mircea, Fifi, etc. Erau primii băieţi din viaţa mea şi ţineam tare mult să mă joc cu ei - era, de fapt, raţiunea mea de a exista. Numai că tata stabilise o regulă: în fiecare după-amiază, toată lumea trebuia să meargă la culcare pentru două ore. Pentru el, două ore nu însemnau nimic, pentru mine însă echivalau cu vieţi întregi. Pentru că exact atunci, când eu trebuia să dorm, dincolo de geam, în Prăpastie, ieşeau la joacă băieţii. Fiecare clipă în care stăteam de cealaltă parte a geamului decât ei mi se părea un chin imens. Eram plin de energie, debordam de entuziasm, aş fi trecut prin geam fără să-l mai deschid, numai să pot să mă duc şi eu la joacă. Dar nu, trebuia să stau şi să aştept trecerea celor două ore. Ştiam că indiferent cât mă voi juca după aia, nu voi putea recupera timpul în care am stat în pat, cu ochii deschişi, încercând să număr secundele. Atunci cred că am avut pentru prima dată sentimentul curgerii într-o singură direcţie a timpului şi am înţeles că ce ai pierdut e bun pierdut, pentru că nu există două clipe identice.
Până la urmă am găsit o soluţie. Mi-am formulat un discurs, pe care urma să i-l ţin lui tata. El suna cam aşa: „Chiar dacă mă ţii cu forţa în pat, mă ţii degeaba, pentru că scopul pentru care mă ţii nu o să fie atins niciodată. Nu o să dorm, poţi să mă ţii acolo cât vrei, mintea mea o să fie tot afară, la băieţii din Prăpastie”. Nu am apucat să-i ţin discursul ăsta, pentru că într-o zi l-am auzit spunând: „Bine băi guzgane, dacă nu vrei să te odihneşti, n-ai decât să te duci afară. O să îţi dai tu seama când o să fii mare câtă dreptate am, dar poate că atunci o să fie prea târziu”. Cred că asta se datora intervenţiei mamei, care îi explicase că nu are sens să insiste.
De atunci, am trăit cu sentimentul că lucrurile importante se petrec întotdeauna în altă parte decât cea în care mă aflu eu. Orice-aş fi făcut, orice aş fi trăit, eram însoţit de o îngrijorare difuză: „Eu fac ce fac acum şi aici, dar precis că exact în clipele astea, dincolo se întâmplă ceva mult mai important, la care ar fi trebuit să particip şi eu”. Teama asta m-a urmărit toată viaţa, chiar şi acum mă gândesc, uneori, că sunt în locul nepotrivit, că dacă m-aş duce în altă parte, acolo ar fi ceea ce caut, că, până la urmă, între mine şi lume e un geam prin care pot să privesc liniştit dar pe care nu-l pot deschide ca să mă arunc în vâltoare.