Cartonase

Presupun că in ziua de azi nu mai joacă niciun copil jocul numit "Cartonașe", cu care ne indeletniceam noi când eram pe la 12-15 ani. Acest joc presupunea să tragi o linie pe asfalt și, la câțiva metri mai incolo, să desenezi un cerc. In cerc, fiecare dintre noi punea unul sau mai multe cartonașe, fiecare dintre ele având o valoare in puncte. Regula era ca valoarea totală a cartonașelor să fie aceeași pentru fiecare dintre participanți. Cartonașele proveneau de la diverse cutii de chibrituri. Uite unul dintre cele pe care mi le amintesc:

 

Noi decupam partea desenată, numită "față" dar si spatele, numit "dos", apoi le atribuiam puncte. Cu cât un cartonaș era mai rar, cu atât era mai valoros si primea mai multe puncte. Spatele era cel mai ieftin, desigur. Să zicem că eu puneam cartonașul din poză, evaluat la 50 de puncte. Ceilalti erau obligați să pună cartonașe de aceeasi valoare. Unii aveau cinci cartonașe de zece puncte și le puneau in cerc. Alții aveau doar cartonașe de 100 de puncte și atunci făceam schimburi, ca să poată juca si ei. Cine nu avea "fețe", punea "dosuri", care cred că valorau un punct. Tin minte că eu făcusem rost de un cartonaș care avea pe față o reclamă la "Loto Prono" și valora un milion. Il găsisem aruncat prin parc sau in spatele hotelului Palace și il inșfăcasem imediat. Așa ceva nu se mai văzuse la Sinaia.

Fiecare dintre noi avea o piatră numită "paiacă". Ea trebuia să fie cât mai netedă și să aibă diverse colțuri. Ne duceam lângă cerc și aruncam paiecile inspre linia trasată cu creta. Cel a cărui paiacă ajungea cel mai aproape de linie incepea jocul. Ceea ce aveam de făcut era să punem vârful piciorului pe linie si să aruncăm cu paiaca spre cerc, incercând să scoatem de acolo cât mai multe cartonașe. Dacă scoteai un cartonaș, era al tău. Dacă scoteai cinci, le luai pe toate. După ce ne aruncam paiecile, ne duceam acolo unde se opriseră, le ridicam si aruncam din nou cu ele către cartonașele rămase in cerc. Runda se termina când toate cartonașele erau luate. Cel care rămânea fără niciun cartonaș se spunea că a fost "legugit"

Ca să câștigi, trebuia, in primul rând, să ai o paiacă meseriașă. Cu cât era mai netedă, cu atât creșteau sansele ei de a scoate cartonașele din cerc, in caz că le atingea. Trebuia, apoi, să țintești bine. Toată treaba era un gen de curling jucat pe asfalt si fără mături, cu alte reguli decât cel pe gheață. La Cartonașe aveai tot dreptul să lovești paiecile adversarilor și să le trimiți cât mai departe de cerc, lucru pe care il făceam cu multă plăcere. Din cauza asta, imi amintesc cum intr-o zi, Viorel (zis Vioacșă) a venit să joace cu o paiacă nouă - o piatră imensă, pe care abia putea să o ridice de jos, darămite să o mai și arunce până la cerc. Ceea ce realiza in felul ăsta era că ne incurca rău de tot pe noi, care nu mai puteam arunca decât pe deasupra imesei lui paieci și in felul ăsta nu mai nimeream aproape niciodată. Până la urmă, am instituit o regulă conform căreia paiecile nu puteau depăși anumite dimensiuni. 

Intr-o zi, mergând pe Valea Rea, am găsit in prundiș o bucată de ceva, nu pot să-i zic piatră, de culoare maronie si de formă aproape dreptunghiulară. Imediat mi-am dat seama că poate fi o paiacă invincibilă. Era foarte ușoară și muchiile ei zburătăceau absolut tot ce atingeau, făcând să zboare cartonașele din cerc precum niște fulgi dintr-o pernă spartă de un perete. Numai puțin dacă erau atinse cu paiaca minune, cartonașele ajungeau la jumătate de metru distanță, așa încât singura mea problemă era să mă antrenez pentru a ținti cât mai bine. In scurt timp, i-am legugit pe toți, așa încât după aia nu mai doreau să joace când eram și eu pe-acolo.

Nu mai știu ce s-a ales de paiaca mea. Cu toții au vrut să pună mâna pe așa o unealtă, oferindu-mi la schimb tot felul de lucruri, dar eu nu am cedat nicicum. Până la urmă a dispărut, dar pierderea nu mi s-a părut chiar atât de mare: crescusem și jocul cu cartonașe incepea să mă intereseze din ce in ce mai puțin.