Pe Valea Rea

Mă aplecam, dădeam uşor frunzele la o parte şi vedeam bobiţele roşii ale frăguţelor. Le luam numai pe cele bine pârguite, le puneam în căuşul palmei şi, când se strângeau mai multe, cam câte ar fi încăput într-o linguriţă, le băgam în gură. Mă ridicam şi mergeam mai departe, atent la fiecare schimbare a culorilor. Razele soarelui veneau printre crenguțele din vârful fagilor şi ele se mişcau uşor, clătinate de vânt, proiectând umbre înşelătoare, încercând să mă facă să cred că acolo jos, pe marginea potecii, pe sub frunzele de podbal, n-ar mai fi frăguţe. Dar nu mă lăsam păcălit, ştiam toate trucurile, scoteam la iveală cele mai bine ascunse bobiţe. Când mă săturam, începeam să le pun în borcanul de dulceaţă, pe care îl spălasem bine de tot înainte de a pleca de-acasă. De data asta luam şi frăguţele mai puţin coapte - pentru spuma pe care aveam de gând s-o bat, cu ou şi cu zahăr, erau bune şi ele.

Dramele padurii

Am urcat pe blog relatarile unui inginer silvic despre felul in care unele animale ale padurii se mananca, in anumite situatii intre ele. Apare acolo o vulpe care cara in bot capul unei surate etc.

Cineva a postat urmatorul comentariu: "Ce este aceasta atrocitate morbida de poveste? Asta face un inginer silvic? Mi-e sila!" Si atat.

Comentariul asta m-a trimis instantaneu cu aproape 40 de ani in urma cand, copil fiind, cutreieram padurile de la Sinaia si descopeream acolo, pe neasteptate, lucruri care ma inspaimantau. Dadeam peste fel de fel de oase, mai mari sau mai mici, fragmente de schelet, uneori schelete intregi - de caine, de lup, nu am idee.

Cartonase

Presupun că in ziua de azi nu mai joacă niciun copil jocul numit "Cartonașe", cu care ne indeletniceam noi când eram pe la 12-15 ani. Acest joc presupunea să tragi o linie pe asfalt și, la câțiva metri mai incolo, să desenezi un cerc. In cerc, fiecare dintre noi punea unul sau mai multe cartonașe, fiecare dintre ele având o valoare in puncte. Regula era ca valoarea totală a cartonașelor să fie aceeași pentru fiecare dintre participanți. Cartonașele proveneau de la diverse cutii de chibrituri. Uite unul dintre cele pe care mi le amintesc:

 

Un sentiment uitat

Ieri am mers prin Serengeti Park atât de mult pe jos, împreună cu Maria, încât la un moment dat am obosit. Şi cum tocmai eram lângă nişte pâlcuri de flori, m-a năpădit un sentiment pe care-l uitasem complet din vremea când aveam 12 -13 ani şi mergeam cu băieţii din 23 August - astăzi Ferdinand, în vârful Văii Rele, să culegem narcise. Aventura dura destul de mult şi nu era chiar lesne de dus la bun sfârşit. O luam pe drumul forestier şi mergeam pe el până la capăt, când se pierdea într-o potecă tot mai subţire. Acolo începea urcuşul, foarte abrupt, prin pădure. Îl luam în piept şi, după vreo jumătate de oră, copacii se răreau şi ajungeam într-o zonă cu pantă puţin mai lină, plină de narcise. Urcam şi culegeam, lumina devenea tot mai puternică şi, în sfârşit, ajungeam deasupra Sinaii, pe vârful Cumpătu. Ne continuam drumul cu braţele pline de flori şi, în punctul de unde se vedea oraşul cel mai bine, stăteam întinşi în iarbă şi ne umpleam de fericirea pe care numai libertatea deplină ţi-o poate da. Nu am mai cunoscut fericirea aia niciodată.

Copiii din strada 23 August

Dacă aș fi locuit la Sinaia, aș fi dus-o mereu pe Maria prin tot felul de locuri minunate din păduri și de pe munți - locurile de care nu mă mai puteam rupe eu pe vremea când eram copil. Mi-ar fi făcut o plăcere nebună să pot merge cu fetița mea prin Valea Rea, pe la Cascada Vânturișului, prin locurile cu multă zmeură ori prin poienile cu flori. Visam cândva să o duc la cules de ciuperci, ori la strâns muguri de brad, să o duc prin margini de păduri pline de frăguțe pe care să le culegem și apoi să batem împreună spuma delicioasă cu care am crescut eu mare și voinic.

Umbrele și papuci

Stau și mă întreb: de ce această nostalgie, această dorință aproape fizică de a fi din nou copil, în Sinaia anilor 70. De ce îmi dau lacrimile când mă gândesc la Valea Rea, la Opler, la băieții din 23 August (Ferdinand acum), la toți oamenii care mi-au populat copilăria și dintre care mulți nu mai sunt în viață? De ce aproape nu mai pot privi o poză cu tata fără să mă cuprindă rapid sentimentul că nimic nu mai are rost? Ceva trebuie să fie, o explicație trebuie să existe. Am trăit cumva greșit, am ratat ceva, altfel nu-mi pot explica. Probabil că la nivel de subconștient, trăiesc cu credința că dacă m-aș întoarce și aș lua-o de la început, totul ar fi altfel. Dar ce anume? Ce nu e OK, ce e defect, ce am făcut sau ce nu am făcut, pentru ce plătesc acum?
Îmi vine în minte povestea unei mame care avea doi băieți și plângea mereu de nefericire. Unul din ei vindea umbrele, celălalt vindea papuci de plajă. Când era soare, femeia plângea pentru că primul băiat nu va vinde umbrele. Când ploua, plângea pentru că al doilea nu va vinde papuci. Și nu-și dădea seama că de fapt avea toate motivele să fie fericită în fiecare zi. Acelei femei i-a deschis cineva ochii. Mie mi-i va deschide cineva?

A urla, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Din când în când, Maria doarme la câte o colegă sau una dintre colege vine și doarme aici. Ieri, am avut doi invitați: Delta și Neo, frate și soră. Până să se culce, s-au distrat pe cinste. Cea mai tare fază a fost cu strigatul la oameni, pe geam. Cum trecea careva pe stradă, cum începeau: alo, ce faci?, unde te duci? și altele asemenea. Până la urmă, nu mai spuneau nimic, scoteau doar niște țipete ascuțite, care-i făceau pe trecători să se uite către geam, nedumeriți.

Cam pe-aici se întâmplau toate.