Un sentiment uitat

Ieri am mers prin Serengeti Park atât de mult pe jos, împreună cu Maria, încât la un moment dat am obosit. Şi cum tocmai eram lângă nişte pâlcuri de flori, m-a năpădit un sentiment pe care-l uitasem complet din vremea când aveam 12 -13 ani şi mergeam cu băieţii din 23 August - astăzi Ferdinand, în vârful Văii Rele, să culegem narcise. Aventura dura destul de mult şi nu era chiar lesne de dus la bun sfârşit. O luam pe drumul forestier şi mergeam pe el până la capăt, când se pierdea într-o potecă tot mai subţire. Acolo începea urcuşul, foarte abrupt, prin pădure. Îl luam în piept şi, după vreo jumătate de oră, copacii se răreau şi ajungeam într-o zonă cu pantă puţin mai lină, plină de narcise. Urcam şi culegeam, lumina devenea tot mai puternică şi, în sfârşit, ajungeam deasupra Sinaii, pe vârful Cumpătu. Ne continuam drumul cu braţele pline de flori şi, în punctul de unde se vedea oraşul cel mai bine, stăteam întinşi în iarbă şi ne umpleam de fericirea pe care numai libertatea deplină ţi-o poate da. Nu am mai cunoscut fericirea aia niciodată.