Ispravile lui Pacala (16)

Învierea morţilor

Dete gerul şi Păcală, rupt de drum, de neodihnă,

Într-un sat se aşezase, iarna s-o petreacă-n tihnă.

Ci sătenii — hoţi cu toţii, spre fărădelegi porniţi —

C-un aşa om printre dânşii, nu puteau dormi tihniţi.

Învârteau deci la şuruburi: doar din sat îl vor urni!

Când văzu aşa Păcală, ştiţi prin minte ce-i trăsni?

“Mă voi face mort”, îşi zise. “Asta... are să le placă!

Vreau să-i văd, când mort zăcea-voi, ce vor spune? Ce-au să facă?”

Şi ieşind din sat, p-un crivăţ — ce prin oase te tăia —

Pe zăpadă-n drum se-ntinse şi-a rămas lungit aşa.

Când au dat de el sătenii, se-ncruciră: — Tii! S-a dus!

Bine că scăparăm, frate! Slavă Tatălui de sus!

Un sicriu de brad pe urmă grabnic i-au înfiripat.

Şi-n sicriu, cam pe-nserate, câţiva oameni l-au culcat.

Unde să-l aşeze însă? În biserică-l cărară,

Şi acolo, doar cu sfinţii, peste noapte mi-l lăsară.

Dar pe când stătea el ţeapăn, în sicriu, culcat pe spate,

Şi cu mâinile-amândouă peste piept încrucişate,

Ce fel, d-unde până unde, numai iacă şi Tândală,

În biserica deschisă: — Vai, prietene Păcală!

Cum te prăpădişi de tânăr! începu să-l căineze

Şi-a rămas acolo-n casa Domnului, să-l privegheze.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Linişte-mprejur. Doar sfinţii pe icoane zugrăviţi

Se părea că priveghează mortul şi ei neclintiţi.

Pe la miezul nopţii însă paşi Tândală auzi...

“Cine-i?” se gândea, şi grabnic după uşă se-ndosi.

Ce să vază dup-aceea? În biserică, măi frate.

Doisprezece hoţi intrară, toţi cu câte-un sac pe spate;

Şi din sacii grei turnară jos, lângă sicriu, grămadă

Numai bani lucioşi de aur, mulţi, de-ar fi umplut o ladă!

Hai să-mpartă-apoi bănetul, între ei, cu bucurie;

Că un mort e lângă dânşii, parcă nici vroiau să ştie!

Ba, de lângă bani, de-alături, câte unul mai chefliu,

Arunca voios privirea şi-nspre mortul din sicriu,

Cuvântându-i: — Ei, Păcală! tu, care-ţi râdeai de toţi,

Vino de ne păcăleşte şi pe noi azi, dacă poţi!

Aş, el fără de suflare, sta cu mâinile pe piept.

Dar deodată ce-i abate? Din sicriu se-nalţă drept.

Şi cu glas, cât poate, strigă: — Morţilor! Săriţi cu toţii,

Şi veniţi, căci în lăcaşul Domnului intrat-au hoţii!

Iar Tândală din ungherul unde sta ascuns de frică,

Auzind aceste vorbe, hop şi dânsul se ridică,

Umflă iute-n braţe scânduri, cozi de prapore-nvechite.

Cârji ce se găseau acolo după uşă-ngrămădite;

Şi trântindu-le pe toate, zdranga! la pământ din greu,

Strigă cât îl ţine gura: — Viu, bre! Sunt pe-aci şi eu!

Hoţii, săgetaţi atuncea d-un fior prin piept, lăsară

Acoló şi bani, şi totul — şi-au ţâşnit pe uşă-afară!

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară cei doi fraţi de cruce, când la urmă se trezesc

În biserică doar singuri: stau o clipă, se privesc.

Dup-aceea-i umflă râsul pe-amândoi:

— Ce, măi Păcală?

Vasăzică, nu muriseşi! Viu erai!?

— Cum vezi, Tândală!

Dar tu chiar la ţanc aicea, cum, de unde mi-ai picat?

— Eu? Neavând leţcaie-n pungă, să te caut am plecat,

Cum ne fuse, ştii tu, vorba, pentru cele cinci parale,

Să mi le plăteşti! Când colo, că eşti mort aflai în cale.

Alergai grăbit... şi lacrămi am vărsat pe-al tău sicriu.

Că-i o glumă de-ale tale, d-unde se putea să ştiu?

Pân’ nu-ţi auzii cuvântul!

Dar pe când ei doi vorbeau

Cam aşa năuntru, hoţii, pe afară, ce făceau?

Dup-o fuguliţă bună, se opriseră deodată;

Se putea să părăsească o comoar-aşa bogată?

Hotărâră a se-ntoarce unul înapoi din drum

La biserică... să vadă ce mai e pe-acolo, cum?

Care să se-ntoarcă însă? Fiecare se temea.

În sfârşit s-alege unul... hai! inima-n dinţi şi-o ia,

Merge-ncet... îşi vâră capul pe fereastră... Iar Păcală,

Haţ!... din cap îi ia căciula şi i-o-ntinde lui Tândală:

— Pentru cele cinci parale, na, măi, ţine-o! Ţi-am plătit!

Hoţului atunci, de frică, răsuflarea i-a pierit.

Nu ştia, biet, cum să-şi scoaţă capul mai cu repejune.

S-o zbughească!

— Ce-i? zic soţii-i.

— Rău, cu groază el le spune.

Ni s-au dus pe copcă banii! Hai, s-o ştergem! Ce mai staţi?

În biserică-nviat-au morţi atâţia, măi fârtaţi:

Că din tot bănetul nostru — din grămada aia mare —

Câte cinci parale doară le-a venit, de fiecare.

Iară unuia... nimica! Ş-ăilalţi morţi, bătu-i-ar hula!

Ştiţi cum îi făcură parte? Mi-au luat din cap căciula

Şi i-au dat-o!

— Valeu! Haidem! C-or veni, trăsni-i-ar Sfântul!

S-o tulim! grăiră hoţii. Şi-au fugit mâncând pământul.

* * *

Iar Păcală şi Tândală împărţiră, stând jos ghem,

Galbenii-ntre ei. Pe urmă: — Sănătoşi să ne vedem!
Petre Dulfu