Mici intamplari cu animale (37)

Colaborare

Iată o întîmplare povestită de un bun vînător din munţii de pe la Călimani. 

Au venit acolo doi oaspeţi-vînători din străinătate ca să îm­puşte cîte un cerb carpatin. Vînătorul-ţăran localnic avea însărcinarea să-i conducă, să îi ajute să aibă succes în lumea sălbatică a munţilor noştri, atît de diferită de terenurile de vînă­toare din ţara de baştină a oaspeţilor. Unul dintre vînători a tras într-un cerb foarte puternic în coarne; cerbul a plecat ră­nit. Era seara tîrziu, urmărirea imediată nu mai era cu putinţă. Au constatat doar că cerbul lăsase urmă de sînge bună — nă­dejde că a doua zi îl vor găsi. Dar peste noapte a plouat şi di­mineaţa nu se mai găsea picătură de sînge. S-au căznit oamenii o zi întreagă, dibuind în toate părţile. In zadar!

Oaspele era disperat. A făcut atîta drum din cealaltă mar­gine a Europei, a cheltuit, avea dreptul să împuşte un singur cerb, a avut norocul să tragă într-unul al cărui trofeu ar fi fost fala lui pe o viaţă întreagă şi acum l-a pierdut.

—  Las', domnule, nu te amărî, îl mîngîie călăuza. Îl gă­sesc eu.

—  Cum l-ai mai putea găsi ?... Păcat că n-avem un limier(*) de Kanovra...

—  Am eu "cîinii". Lăsaţi pe mine.

A doua zi după-masă, iată-l pe Alexe venind la cabană du­cînd în spate capul cerbului. Străinii nu l-au crezut cînd le-a spus că limierii lui buni au fost corbii. I-a observat încotro trag, şi-a însemnat locul şi a găsit cerbul căzut. Străinii au bă­nuit chiar un şiretlic din partea ţăranului, ca să primească un dar bun. Nu se poate ! Este o invenţie povestea cu corbii. Ei, vînători vechi, aşa ceva n-au mai auzit, necum să vadă.

S-a înciudat românul şi n-a voit să rămînă de minciună. Să vină străinii şi să vadă cu ochii lor. Hoitul cerbului era tot acolo, doar capul i-l retezase şi-l adusese. A doua zi dimineaţă, încă de cu noapte, au mers toţi trei si s-au aşezat într-un grui, de unde se vedea pînă în depărtare. Înainte de a răsări soarele, iacă vin doi corbi, trec pe deasupra grăbiţi şi se aşază colo de­parte, pe un molid uscat. Mai vine o pereche, pe acelaşi drum din aer, şi vîsleşte în aceeaşi direcţie.

—  Acolo-i hoitul cerbului, hotărî vînătorul localnic.

Dar nu-şi gata vorba puţină şi deodată aud prin tăietura de sub ei sărituri, crengi rupte, zgomot. Îndată văd un urs care alerga nebuneşte, izbindu-se de toate tufele şi cioatele. Se izbea fiindcă nu se uita pe jos unde calcă, ci petrecea din ochi pe sus o altă pereche de corbi, care năzuia şi ea, croncănind, în direc­ţia hoitului. Şi aceşti corbi s-au rotit deasupra molidului uscat, apoi au coborît. Ursul s-a oprit, pesemne şi-a notat bine locul, fiindcă de acum mergea într-acolo grăbit, dar nu nebuneşte ca mai înainte.

Oamenii au mai zăbovit vreun ceas discutînd cele văzute, străinii mirîndu-se în limba lor, românul mai mult lămurind prin semne. Au plecat apoi să vadă şi dovada, în mintea oas­peţilor stăruind încă o umbră de îndoială. Alexe i-a condus de-a dreptul acolo. Corbii, care erau acum în vîrful copacului, au croncănit la apropierea oamenilor şi s-au răspîndit. Deocam­dată trebuiră să se mulţumească să privească ospăţul: din hoit se ospăta ursul, fără să-şi aducă aminte că corbii sînt vrednici de răsplată în primul rînd. A mormăit ursul supărat de intruşii noi, care l-au tulburat, a sărit în desime şi a dispărut. N-a ple­cat prea flămînd. Mîncase binişor din cerbul de altfel împuţi­nat de oaspeţii de ieri şi de astă-noapte.

Mare a fost mirarea străinilor si, si mai mare, admiraţia lor fată de iscusinţa acestor vînători primitivi", care n-au ne-voie de cîini cu pedigree şi ştiu să tragă foloase din zborul corbilor. S-au mirat şi de urs. Şi aici era într-adevăr motiv de mirare. Vînătorului-ţăran i-a fost uşor: ştia că unul dintre ei a tras în cerb şi l-a rănit, că undeva zace acel cerb şi deci pu­tea presupune — ajutat de experienţă — că corbii trag la hoi­tul cerbului. Dar ursul? Pe deasupra lui trec zi de zi multe pe­rechi de corbi, croncănind, şi ursul nu se ia după ei. De unde a ştiut el de data aceasta că acea pereche de corbi merge la hoit? De ce a avut atîta grijă şi grabă să-i urmărească? Şi apoi, călăuzit de zborul corbilor, a aflat hoitul şi s-a ospătat din el. Oare cei doi corbi după care s-a luat ursul croncăneau într-un anumit fel... vorbindu-şi despre hoit, iar ursul le-a înţeles graiul? Ar fi mare minune! Dar e destulă minune şi faptul că ursul s-a luat după corbi şi orientarea n-a dat greş. Au avut străinii ce povesti în ţara lor. Mi-e teamă însă că n-au fost crezuţi.

(*) Pentru urmărirea vînatului mare rănit au fost specializate în Apus anumite rase de cîini, limierii. Aceştia au nasul extrem de fin, cu un simţ de selecţionare a mirosului lăsat de vînatul rănit, faţă de mirosul unuia sănătos. Limierii fac adevărate bravuri de urmărire, găsesc vînatul rănit chiar şi după trecerea unei zile întregi, chiar dacă intemperiile au acoperit urmele.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor