Reportofonul

Înainte de a pleca din România, mi-am cumpărat un reportofon. M-am gândit că atunci când te duci într-o lume nouă, nu strică să ai aşa ceva, pe lângă camera foto. Uneori nu-ţi ajung pozele - chiar mi s-a întâmplat de câteva ori să asist la nişte evenimente sonore demne de înregistrat. În plus, atunci când îmi vin idei în cascadă, cum mi se întâmplă de când eram copil, uit cea mai mare parte a lor, aşa că e important să mă pot înregistra expunându-le. Nu se ştie, îmi tot spun, dacă nu va veni şi ziua când voi începe să le aştern pe hârtie.

Aseară, după o nouă zi de montat mobilă, m-am băgat în pat, am stins lumina şi am pornit reportofonul, cu intenţia de a găsi printre înregistrări un subiect la care să mă gândesc în linişte. Nu aveam somn şi, decât să zac la calculator, mă gândeam că e de preferat să stau întins sub plapumă şi să mă gândesc la ceva. De obicei citesc, dar aseară, ca un făcut, nu aveam nici ochelarii, pe care i-am uitat dincolo, în locul care începe deja să îşi merite numele de „acasă”.
Am pornit reportofonul şi am ascultat. Era ceva despre un cântecel pe care îl fredonam pe când eram copil. Ei bine, nu cred că a durat 30 de secunde şi am adormit buştean. Nicio carte nu mi-a adus vreodată somnul într-un timp atât de scurt. A fost ca un somnifer puternic şi cu efect rapid. Cred că înregistrarea aia m-a transportat în lumea primilor mei ani de viaţă, când adormeam în timp ce mama îmi spunea poveşti. Dar în acelaşi timp m-a transferat şi în vremea când Maria adormea lângă mine în timp ce-i spuneam poveştile pe care ulterior i le-am dăruit sub formă de carte. În fond, nu sunt eu o fiinţă compusă, care continuă existenţa mamei şi a tatălui său? Nu exist eu, totodată, în două fiinţe diferite, una fiind eu însumi şi cealaltă Maria? Şi atunci, a mă asculta pe mine însumi spunând poveşti, nu cumva înseamnă a le primi în doză dublă, odată ca Raul ascultându-şi mama şi odată că Maria ascultându-şi tatăl? Of, ce lucruri încurcate - însă numai aşa pot să-mi explic ce s-a întâmplat aseară.