Ideile de piata (3)

Ideile de piaţă – partea a treia

Sigur că nu-i vor spune comunism. Vor găsi alt nume, înşelător. Aşa cum, în America, socialismul a fost rebotezat taman liberalism. În ideea eliberării oamenilor de nevoi, prin intervenţia statului. Dispărînd toate nevoile, rezolvate de stat prin cei mai buni specialişti, cetăţenii vor fi liberi să se ocupe de tot ce li se năzare, de la dansuri populare la droguri psihedelice şi sex în grup. O gogomănie, vîndută însă magistral. Pornind din universităţi. Furnizoarele de cadre pentru politică, justiţie şi, domeniu esenţial, mass media. Formatorii de opinie. Aşa a fost promovat, metodic, socialismul. Furînd numele modelului diametral opus, liberalismul. În care statul trebuie doar să apere viaţa, libertatea şi proprietatea privată a cetăţenilor. Şi gata. Să protejeze, nu să administreze. Pentru că dacă administrează, direct ori indirect, industria, agricultura, comerţul, medicina, învăţămîntul, pensiile sau orice alt domeniu în mod natural competitiv, eşecul e inevitabil.

Iar larvei, aripi îi creşteau

La stat, imposibilitatea falimentului nu face decît să-l garanteze. Dezinteresul, incompetenţa, lăcomia şi necinstea administratorilor au cîmp liber de acţiune. Ei trebuie numai să găsească, periodic, ţapi ispăşitori. Să invoce subfinanţarea sistemului, cerînd mereu mai mulţi bani. Şi să strige, sus şi tare, că privatizarea lasă oamenii să moară pe capete, de foame, boli şi mizerie. Fără spitale şi pensii, fără şcoli şi pîine. Unde mai pui genocidul pe care l-ar declanşa dispariţia turismului, culturii, telecomunicaţiilor sau a transportului de stat. E clar, socialismul rebotezat trebuie păstrat cu orice preţ. Şi extins. Astfel, deficitul bugetar devine nu doar acceptabil, ci obligatoriu. Vedem noi cine plăteşte datoria. Nepoţii, strănepoţii. Dă-i în mă-sa. Pînă la ei, poate se desfiinţează banii şi nu mai există nici o datorie. Ei, iată că nepoţii şi strănepoţii sîntem noi.

Pentru cine a uitat, socialismul este etapa obligatorie spre comunism. Aşa scrie la scriptura marxistă. Socialismul, indiferent de nume, este comunism în stadiu larvar. În comunism, cetăţeanul va înflori: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi. Posibilităţile şi necesităţile le stabileşte, desigur, statul. Prin cei mai buni specialişti. Care ştiu exact şi ce poţi tu, şi ce-ţi trebuie. Chiar fără să te cunoască. Nici nu e nevoie să te cunoască. Ei sînt perfecţi, ştiu tot şi pot tot, sînt deasupra politicii şi îi interesează exclusiv binele tău. Le zice planificatori. Mai nou, tehnocraţi, care scot din pălărie planurile perfecte. Tu trebuie să faci un singur lucru: să le dai puteri depline. Atît. Fiind perfecţi, cu ei la butoane îţi va fi perfect de bine.

Trenuleţul groazei

Vei spune că nu există aşa ceva: oameni perfecţi. Te înşeli. Există. În capul lor. Se cred perfecţi, în capul lor. Şi au suficientă viclenie încît să te convingă să le dai puterea absolută. Ca să-ţi livreze lumea perfectă. Sigur, n-o să-i spună comunism. Ca să te păcălească, aşa cum i-au păcălit pe occidentali cu rebranduirea liberală, îi vor zice, spre exemplu, tehnocraţie. Sînt mari şanse să reuşească. Vezi, e vorba de natura umană. Care, prin definiţie, e imperfectă. Tocmai pentru că e imperfect, omul e tentat, periodic, să creadă orice aberaţie. Inclusiv aberaţia administratorilor perfecţi, aflaţi deasupra politicii.

Tentaţia e cu atît mai mare în criză, cînd sila de politică şi de politicieni atinge paroxismul. Şi, mai ales, atunci cînd alternativa nu e cunoscută. Fiincă a fost ţinută, cu grijă, departe de public. Începînd cu ideea fundamentală: “Statul nu e soluţia. Statul e problema”. După atîtea decenii de îndoctrinare marxistă, mascată sau nu, în România salvarea înseamnă, în continuare, statul. Iar soluţiile care scot statul din ecuaţie sînt considerate blasfemii. De pildă, un executiv cu doar cinci ministere: Apărare, Interne, Justiţie, Externe şi Finanţe. Sau, un program de guvernare în doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar; limitarea fiscalităţii la maximum 15% din PIB; privatizarea pensiilor; privatizarea medicinei; privatizarea învăţămîntului. Ce oroare, nu?
Alexandru Hâncu