Discursul lui Bismarck

În 1850, la cei treizeci şi cinci de ani ai săi, tânărul Otto von Bismarck, deputat în parlamentul Prusiei, se afla la o răscruce a carierei sale. Tabloul politic al momentului era deosebit de complex — pluteau în aer atât unificarea numeroaselor state germane (între care şi regatul prusian), cât şi războiul cu puternicul imperiu austriac, care avea interes în menţinerea unei Germanii fărâmiţate şi slabe. Unificarea însemna, implicit, un război cu Austria, care nu se sfiise să ameninţe cu intervenţia armată.

      Prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Prusiei, se declarase deja în favoarea războiului, iar parlamentul prusian s-a raliat punctului său de vedere, susţinând ideea mobilizării trupelor. Regele Frederic-Wilhelm al IV-lea, însă, sprijinit de guvern, era împotriva unui conflict deschis, preferând să le dea austriecilor asigurări menite să-i liniştească.

De-a lungul carierei sale politice, Bismarck făcuse mereu dovada că era un adept loial, chiar pătimaş, al întâietăţii politice şi militare a Prusiei. Acum, însă, visa la unificarea stătuleţelor germane şi la un război care să pună capăt situaţiei umilitoare, prin care puternica Austrie impunea menţinerea acestei fărâmiţări. Ca fost soldat, în ochii săi, războiul reprezenta, înainte de orice, gloria patriei. Se ştie că, după câţiva ani de la aceste evenimente, Bismarck a făcut următoarea remarcă:

„Marile probleme ale acestei epoci nu vor fi soluţionate prin discursuri şi rezoluţii, ci prin fier şi sânge.”

Patriot înflăcărat şi mare admirator al gloriei militare, Bismarck a trebuit totuşi să ţină şi discursuri. Cel rostit în parlament, în plină atmosferă de efervescenţă războinică, a uimit pe toată lumea. Avea şi de ce. Bismarck a spus: „Vai de acel om de stat care dezlănţuie războiul fără un motiv în stare să se dovedească la fel de temeinic şi după ce războiul se încheie! După război, aceste probleme vă vor părea, tuturor, complet diferite. Veţi avea, oare, atunci, destul curaj ca să vă îndreptaţi privirea către ţăranul care stă şi se uită la ruinele fumegânde ale gospodăriei sale, sau către tânărul rămas olog, sau către tatăl care şi-a îngropat copiii?” Şi a continuat pe acelaşi ton, nu numai înfierând nebunia unei asemenea opţiuni, ci şi elogiind, în modul cei mai surprinzător, politica Austriei, căreia i-a evidenţiat meritele şi i-a justificat acţiunile. Aceste idei reprezentau exact contrariul atitudinii pe care o adoptase până atunci. Efectele discursului nu s-au lăsat aşteptate. Prin urmare, Bismarck se declara împotriva războiului – ce putea însemna acest lucru? Deputaţii se aflau în plină confuzie. Mulţi dintre ei au votat altfel decât intenţionaseră la început. În final, punctul de vedere pacifist al regelui şi cabinetului său a învins şi războiul a fost evitat.

La câteva săptămâni după acest discurs inexplicabil, recunoscător pentru nesperatul său sprijin acordat opţiunii pacifiste, regele l-a numit pe Bismarck în guvern. Nu avea să treacă prea mult timp până să devină prim-ministru. În această calitate, a reuşit, în cele din urmă, să-şi conducă ţara şi pe pacifistul ei rege spre un război în care au zdrobit  atât de puternicul altădată imperiu austriac, punând bazele unei Germanii în care rolul cel mai însemnat îi revenea Prusiei.