Beckett (3)

Intră Pozzo şi Lucky. Primul îl mînă pe al doilea cu ajutorul unei funii trecute pe după gît, în aşa fel încît apare întîi Lucky urmat de funia destul de lungă ca el să poată ajunge în mijlocul platoului înainte ca Pozzo să iasă din culise. Lucky poartă o valiză grea, un scaun pliant, un coş cu provizii şi un pardesiu pe braţ. Pozzo are un bici în mînă.

POZZO (în culise): Mai repede! (Pocnet de bici. Pozzo apare. Ei traversează scena. Lucky trece prin faţa lui Vladimir şi Estragon şi iese. Pozzo, văzîndu-i pe Estragon şi pe Vladimir, se opreşte. Funia se întinde. Pozzo trage cu putere de ea.) Înapoi!

Zgomot de cădere.  A căzut Lucky,  cu  toată povara lui. Vladimir şi Estragon îl privesc simţind totodată şi dorinţa de-a da fuga să-l ajute şi teama de-a se amesteca unde nu le fierbe oala. Vladimir face un pas spre Lucky, Estragon îl opreşte apucîndu-l de mînecă.

VLADIMIR: Dă-mi drumu'!

ESTRAGON: Stai liniştit!

POZZO: Atenţie! E rău! (Estragon şi Vladimir îl privesc.) Cu străinii.

ESTRAGON (încet): El e?

VLADIMIR: Cine?

ESTRAGON: Ei!...

VLADIMIR: Godot?

POZZO: Mă numesc Pozzo.

VLADIMIR: Ba nu.

ESTRAGON (către Pozzo): Nu sunteţi domnul Godot, domnule?

POZZO (cu voce cumplită): Eu sunt Pozzo! (Tăcere.) Numele ăsta nu vă spune nimic? (Tăcere.) Vă întreb dacă numele ăsta nu vă spune nimic!

Vladimir şi Estragon se întreabă din ochi.

ESTRAGON (făcîndu-se că ar căuta): Bozzo... Bozzo...

VLADIMIR (la fel): Pozzo...

POZZO: Pozzo!

ESTRAGON: A, Pozzo... Da, da... Pozzo...

VLADIMIR: Pozzo sau Bozzo?

ESTRAGON: Pozzo... Nu, nu văd.

VLADIMIR (conciliant): Eu am cunoscut o familie Gozzo...Mama broda la gherghef.

Pozzo înaintează ameninţător.

ESTRAGON (repede): Nu suntem de pe-aici, domnule.

POZZO (oprindu-se): Şi totuşi, sunteţi fiinţe umane. (Îşi pune ochelarii.) Din aceeaşi specie cu mine. (Izbucneşte într-un hohot de rîs enorm.) Din aceeaşi specie cu Pozzo! De origine divină!

VLADIMIR: Adică?

POZZO (tăios): Cine e Godot?

ESTRAGON: Godot?

POZZO: M-aţi luat drept Godot.

VLADIMIR: A, nu, domnule, nicio clipă, domnule.

POZZO: Cine e?

VLADIMIR: Ei, bine, e un... e o cunoştinţă.

ESTRAGON: Da' de unde, abia dacă-l cunoaştem.

VLADIMIR: Fireşte... Nu-l cunoaştem prea bine... dar totuşi...

ESTRAGON: Eu, unul, nici nu l-aş recunoaşte măcar.

POZZO: M-aţi luat drept el.

ESTRAGON: Adică... întunericul... oboseala... slăbiciunea... aşteptarea... mărturisesc... am crezut... o clipă...

VLADIMIR: Nu-l ascultaţi, domnule, nu-l ascultaţi!

POZZO: Aşteptarea? Va să zică îl aşteptaţi?

VLADIMIR: Adică...

POZZO: Aici? Pe moşia mea?

VLADIMIR: N-aveam niciun gînd rău.

ESTRAGON: O făceam cu intenţii bune.

POZZO: Drumul e al tuturor.

VLADIMIR: Aşa socoteam şi noi.

POZZO: E o ruşine, dar aşa e.

ESTRAGON: N-ai ce să-i faci.

POZZO (cu un gest larg): Să nu mai vorbim despre asta.

(Trage de funie.) Scoală-te! (Scurtă pauză.) De cîte ori cade, adoarme. (Trage de funie.) Scoală, scîrnăvie! (Zgomotul lui Lucky care se ridică şi-şi adună lucrurile. Pozzo trage de funie.) Înapoi! (Lucky intră de-a-ndăratelea.) Stai! (Lucky se opreşte.) Întoarce-te! (Lucky se întoarce. Către Vladimir şi Estragon, amabil.) Dragii mei, mă bucur din toată inima că v-am întîlnit. (In faţa expresiei lor neîncrezătoare.) Da, da, mă bucur sincer. (Trage de funie.) Mai încoace! (Lucky înaintează.) Stai! (Lucky se opreşte. Către Vladimir şi Estragon.) Vedeţi, drumul e lung cînd călătoreşti singur timp de... (se uită la ceas) ...timp  de (calculează) ...şase ore, da, chiar atîta, şase ore la rînd, fără să-ntîlneşti ţipenie de om. (Către Lucky.)  Haina! (Lucky pune valiza jos, înaintează, dă pardesiul, se trage înapoi, reia valiza.) Ţine! (Pozzo îi întinde biciul, Lucky se apropie şi, nemaiavînd mîini libere, se pleacă şi ia biciul în dinţi, apoi se dă înapoi. Pozzo  începe să-şi pună pardesiul, se opreşte.) Haina! (Lucky lasă totul jos, se apropie, îl ajută pe Pozzo să se îmbrace, se dă înapoi, reia totul.) E răcoare aici. (Termină de încheiat pardesiul, se apleacă, se inspectează, se ridică.) Biciul! (Lucky înaintează, se apleacă. Pozzo îi smulge biciul din gură, Lucky se trage înapoi.) Vedeţi, dragii mei, nu pot să mă lipsesc mult timp de societatea semenilor mei. (Îi priveşte pe cei doi semeni.) Chiar cînd ei nu-mi seamănă decît într-o mică măsură. (Către Lucky.) Scaun! (Lucky lasă valiza şi coşul, înaintează, mută scaunul, se dă înapoi, reia valiza şi coşul. Pozzo priveşte scaunul.) Mai încoace! (Lucky lasă jos valiza şi coşul, înaintează, mută scaunul, se dă înapoi, reia valiza şi coşul. Pozzo se aşază, propteşte vîrful biciului în pieptul lui Lucky şi împinge.) Înapoi! (Lucky se dă înapoi.) Stai! (Lucky se opreşte. Către Vladimir şi Estragon.) De asta, dacă n-aveţi nimic împotrivă, am să rămîn o clipă lîngă voi, înainte de-a mă aventura mai departe. (Către Lucky.) Coşul! (Lucky înaintează, dă coşul, se dă înapoi.) Aerul face foame. (Deschide coşul, scoate o bucată de pui, o bucată de pîine şi o sticlă de vin. Către Lucky.)Coşul! (Lucky înaintează, ia coşul; se dă înapoi, rămîne nemişcat.) Mai încolo! (Lucky se dă înapoi.) Acolo! Pute... (Bea o duşcă direct din sticlă.) În sănătatea noastră. Lasă sticla şi începe să mănînce. Tăcere. Estragon şi Vladimir prind curaj, încetul cu încetul, se învîrtesc în jurul lui Lucky, îl cercetează pe toate părţile. Pozzo muşcă din pui cu lăcomie, aruncă oasele după ce le-a supt. Lucky se îndoaie încet, pînă ce valiza atinge pămîntul, se îndreaptă brusc, reîncepe să se îndoaie. Ritmul unuia care doarme de-a-npicioarelea.

ESTRAGON: Ce are?

VLADIMIR: Pare obosit.

ESTRAGON: De ce nu-şi lasă bagajele jos?

VLADIMIR: Ştiu eu? (Se apropie amîndoi şi mai mult de Lucky.) Atenţie!

ESTRAGON: Dacă i-am vorbi?

VLADIMIR: Ia uită-te-aici!

ESTRAGON: Ce e?

VLADIMIR (neliniştit): Gîtul.

ESTRAGON (privind gîtul): Nu văd nimic.

VLADIMIR: Treci aici.

Estragon trece pe locul lui Vladimir.

ESTRAGON: Într-adevăr.

VLADIMIR: Carne vie.

ESTRAGON: Funia.

VLADIMIR: Tot frecînd...

ESTRAGON: Ce vrei...

VLADIMIR: Nodul...

ESTRAGON: E fatal.

Îşi reîncep examinarea, oprindu-se la faţă.

VLADIMIR: Nu-i rău.

ESTRAGON  (ridicînd din umeri, strîmbîndu-se): Găseşti?

VLADIMIR: Cam feminizat.

ESTRAGON: Îi curg balele.

VLADIMIR: N-are încotro.

ESTRAGON: Face spume.

VLADIMIR: Poate e un idiot.

ESTRAGON: Un cretin.

VLADIMIR (Întinzînd capul): Parcă are guşă.

ESTRAGON (acelaşi joc):  Nu-i sigur.

VLADIMIR: Gîfîie.

ESTRAGON: E normal.

VLADIMIR: Şi ochii!

ESTRAGON: Ce-i cu ei?

VLADIMIR: Îi ies.

ESTRAGON: După mine, e gata să crape.

VLADIMIR: Nu-i sigur. (Scurtă pauză.) Întreabă-l ceva.

ESTRAGON:  Crezi?

VLADIMIR: Ce riscăm?

ESTRAGON (uimit): Domnule...

VLADIMIR: Mai tare.

ESTRAGON (mai tare): Domnule...

POZZO: Lăsaţi-l dracului! (Ei se întorc spre Pozzo, care, sfîrşind de mîncat, îşi şterge gura cu dosul mînecii.) Nu vedeţi că vrea să se odihnească? (Îşi scoate pipa şi începe s-o îndese cu tutun. Estragon observă oasele de pui pe jos, le priveşte fix, cu lăcomie. Pozzo scapără un chibrit şi începe să-şi aprindă pipa.) Coşul! (Cum Lucky nu se mişcă, Pozzo aruncă chibritul şi trage de funie cu furie.) Coşul! (Lucky e cît p-aci să cadă, îşi revine, înaintează, pune sticla în coş, se întoarce la loc, îşi reia poziţia. Estragon priveşte ţintă oasele. Pozzo scapără un al doilea chibrit şi-şi aprinde pipa.) Ce vreţi, nu-i de meserie. (Trage un fum, întinde picioarele.) Ah, acum e mai bine.

ESTRAGON (timid): Domnule...

POZZO: Ce-i, flăcăule?

ESTRAGON: Hm... nu mîncaţi... n-aveţi nevoie... de oase...domnule?

VLADIMIR (indignat): Nu puteai să mai aştepţi?

POZZO: Ba nu, ba nu, e normal. Dacă am nevoie de oase? (Le mişcă cu vîrful biciului.) Nu, personal nu mai am nevoie de ele. (Estragon face un pas spre oase.) Dar...(Estragon se opreşte.) Dar, în principiu, oasele-i revin hamalului. Lui trebuie deci să i le cereţi. (Estragon se întoarce spre Lucky, şovăie.) Cere-i, cere-i, n-avea teamă, o să-ţi spună el.

Estragon merge spre Lucky şi se opreşte în faţa lui.

ESTRAGON: Domnule... pardon, domnule...

Lucky nu se clinteşte. Pozzo pocneşte din bici, Lucky saltă capul.

POZZO: Ţi se vorbeşte, porcule! Răspunde! (Către Estragon.) Hai!

ESTRAGON: Pardon, domnule, oasele astea... le vrei dumneata?

Lucky îl priveşte lung pe Estragon.

POZZO (încîntat): Domnule! (Lucky îşi pleacă fruntea.) Răspunde! Le vrei sau nu le vrei? (Lucky tace. Către Estragon.) Sînt ale dumitale. (Estragon se repede la oase, le adună şi începe să le roadă.) Totuşi, mi se pare ciudat. E pentru prima oară cînd refuză un os. (Îl priveşte pe Lucky cu nelinişte.) Sper că n-are de gînd să-mi tragă clapa  îmbolnăvindu-se. Trage din pipă.

VLADIMIR (izbucnind): E o ruşine!

Tăcere, Estragon, stupefiat, se opreşte din ronţăit, îi priveşte, rînd pe rînd, pe Vladimir şi pe Pozzo. Pozzo e foarte calm. Vladimir e din ce în ce mai jenat.

POZZO (către Vladimir): Faci aluzie la ceva anume?

VLADIMIR (hotărît şi bolborosind): Să trateze un om... (Gest spre Lucky.) ...în felul ăsta... găsesc că... o fiinţă umană... nu... e o ruşine.

ESTRAGON (nevrînd nici el să se lase mai prejos): Un scandal! Reîncepe să roadă.

POZZO: Sînteţi severi. (Către Vladimir.) Cîţi ani ai, dacă nu sînt indiscret? (Tăcere.) Şaizeci? Şaptezeci?

(Către Estragon.) Cîţi ani poate să aibă?

ESTRAGON: Întrebaţi-l pe el.

POZZO: Sînt indiscret. (Îşi goleşte pipa lovind-o de bici, se ridică.) Vă las. Mulţumesc că mi-aţi ţinut de urît. (Se gîndeşte.) Dacă mai fumez o pipă cu voi? Ce ziceţi? (Ei nu zic nimic.) Eu nu sînt decît un fumător mărunt, un fumător mic de tot, şi n-am obiceiul să fumez două pipe una după alta, fiindcă (îşi duce mîna la inimă) face să-mi bată inima. (Scurtă pauză.) Din cauza nicotinei, o absorbi, în ciuda precauţiilor. (Oftează.) Ce să-i faci? (Tăcere.) Dar poate că voi nu sînteţi fumători. Da? Nu? În sfîrşit, nu-i prea important. (Tăcere. ) Dar cum să mă aşez acum, firesc, după ce m-am ridicat în picioare? Fără să par — cum să spun — că mă plec? (Către Vladimir.) Ce zici? (Tăcere.) N-ai zis nimic? (Tăcere.) N-are importanţă. Să vedem...

Se gîndeşte.

ESTRAGON: Ah! Parcă e mai bine.

Aruncă oasele.

VLADIMIR: Să plecăm.

ESTRAGON: De pe-acum?

POZZO: O clipă! (Trage de funie.) Scaunul! (Îl arată cu biciul, Lucky îl mută din loc.) Mai aşa! Aici! (Se

aşează. Lucky se dă înapoi, reia valiza şi coşul.) Iată-mă, din nou, instalat.

Începe să-şi umple pipa.

VLADIMIR: Să plecăm.

POZZO: Sper că nu plecaţi din cauza mea. Mai staţi un pic, n-o să vă pară rău.

ESTRAGON (simţind că e rost de pomană): Avem timp.

POZZO (care şi-a aprins pipa): A doua e totdeauna mai puţin bună. (Scoate pipa din gură şi o priveşte.) Decît prima, vreau să zic. (Îşi pune iar pipa în gură.) Dar e bună, totuşi.

VLADIMIR: Mă duc.

POZZO: Nu mai poate să-mi sufere prezenţa. Probabil că nu sînt prea uman, dar e ăsta un motiv? (Către Vladimir.) Gîndeşte-te, înainte de a face o imprudenţă. Să zicem că pleci acum, cînd e încă lumină, căci, oricît, mai e încă lumină. (Toţi trei privesc cerul.) Bun. Ce se întîmplă în cazul ăsta cu... (îşi scoate pipa din gură, o priveşte.) ...m-am stins... (îşi aprinde iar pipa.) ...în cazul ăsta... în cazul ăsta... ce se întîmplă cu întîlnirea voastră cu... Godet... Godot... Godin... (Tăcere.) În fine, înţelegeţi cu cine vreau să spun, de care depinde viitorul vostru (Tăcere.)... în fine, viitorul vostru imediat.

ESTRAGON: Are dreptate.

VLADIMIR: De unde ştiţi?

POZZO: Iată-l că-mi vorbeşte iar! Pînă la urmă, o să ne simpatizăm.

ESTRAGON: De ce nu-şi lasă el bagajele jos?

POZZO: Şi eu aş fi fericit să-l întîlnesc. Cu cît întîlnesc mai mulţi oameni, cu atît sunt mai fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveţi cîteceva, te îmbogăţeşti, îţi guşti mai bine fericirea. Chiar voi (îi priveşte atent unul după altul, ca să se ştie că e vorba de amîndoi), chiar voi, cine ştie, poate că mi-aţi adus ceva.

ESTRAGON: De ce nu-şi lasă el bagajele jos?

POZZO: Dar m-ar mira...

VLADIMIR: Vi se pune o întrebare.

POZZO  (încîntat): O întrebare? Cine? Care? (Tăcere.) Adineauri îmi spuneai domnule, tremurînd. Acum îmi pui întrebări. O să se termine rău.

VLADIMIR (către Estragon): Cred că te-ascultă.

ESTRAGON (care a început iar să-i dea tîrcoale lui Lucky): Ce?

VLADIMIR: Acum poţi să-l întrebi. E treaz.

ESTRAGON: Ce să-l întreb?

VLADIMIR: De ce nu-şi lasă bagajele jos.

ESTRAGON: Mă întreb şi eu.

VLADIMIR: Dar întreabă-l pe el, hai.

POZZO  (care a urmărit discuţia cu o atenţie îngrijorată, de teamă să nu piardă întrebarea): Mă întrebi de ce nu-şi lasă bagajele jos, după cum spui.

VLADIMIR: Chiar aşa.

POZZO (către Estragon): Sînteţi de acord, nu?

ESTRAGON (continuînd să dea roată în jurul lui Lucky): Suflă ca o focă.

POZZO: Am să vă răspund! (Către Estragon.) Dar stai la un loc, te rog. Îmi calci pe nervi.

VLADIMIR: Vino încoace.

ESTRAGON: Ce?

VLADIMIR: O să vorbească.

Nemişcaţi, unul lîngă altul, aşteaptă.

POZZO: Perfect. E toată lumea aici? Mă priveşte toată lumea? (Priveşte spre Lucky, trage de funie, Lucky saltă capul.) Uită-te la mine, porcule! (Lucky îl priveşte.) Perfect. (Îşi pune pipa în buzunar, scoate un mic vaporizator şi îşi vaporizează gîtlejul, repune vaporizatorul în buzunar, horcăie ca să-şi cureţe beregata, scuipă, scoate iar vaporizatorul, îşi vaporizează gîtlejul, repune vaporizatorul în buzunar.) Gata. Mă ascultă toată lumea? (Se uită la Lucky, trage de funie.) Mai încoace! (Lucky înaintează.) Acolo! (Lucky se opreşte.) E toată lumea gata? (Îi priveşte pe toţi trei, ultimul pe Lucky,  trage de  funie.) Atunci ce? (Lucky saltă capul.) Nu-mi place să vorbesc în gol. Bun. Să vedem. Se gîndeşte.

ESTRAGON: Eu plec.

POZZO: De fapt, ce m-aţi întrebat?

VLADIMIR: De ce el...

POZZO (furios): Nu mă întrerupe! (Scurtă pauză. Mai calm.) Dacă vorbim toţi odată, n-o mai scoatem la capăt. (Scurtă pauză.) Ce spuneam? (Scurtă pauză. Mai tare.) Ce spuneam?

Vladimir mimează un om care duce o povară grea. Pozzo îl priveşte fără să înţeleagă.

ESTRAGON (cu tărie): Bagajele! (Arată cu degetul spre Lucky.) De ce? Mereu să ţină. (Mimează un om încovoiat de povară, gîfîind.) Niciodată să lase. (Desface palmele, se ridică uşurat.) De ce?

POZZO: Înţeleg. Trebuia să-mi spuneţi mai demult. De ce nu se face comod. Să încercăm să vedem clar. Nu are dreptul? Are. înseamnă deci că nu vrea? Iată ceva bine gîndit. Şi de ce nu vrea? (Scurtă pauză.) Domnilor, am să vă spun.

VLADIMIR: Atenţie!

POZZO: Ca să mă impresioneze, ca să-l păstrez.

ESTRAGON: Cum?

POZZO: Poate că m-am exprimat prost. Caută să-mi facă milă ca să renunţ să mă despart de el. Nu, nu-i tocmai asta...

VLADIMIR: Vreţi să vă scăpaţi de el?

POZZO: Vrea să mă ducă, dar n-o să-i meargă.

VLADIMIR: Vreţi să vă scăpaţi de el?

POZZO: Îşi închipuie că, dacă-l văd hamal bun, am să fiu ispitit să-l folosesc şi pe viitor în funcţia asta.

ESTRAGON: Nu-l mai vreţi?

POZZO: În realitate, duce bagajele ca un porc. Nu-i de meserie.

VLADIMIR: Vreţi să vă scăpaţi de el?

POZZO: Îşi închipuie că dacă-l văd neobosit am să-mi regret hotărîrea. Ăsta e calculul lui nenorocit. Ca şi cum ar fi lipsă de oameni de povară! (Toţi trei îl privesc pe Lucky.) Atlas, fiul lui Jupiter! (Tăcere.) Gata. Cred că v-am răspuns la întrebare. Mai aveţi altele?

Jocul cu  vaporizatorul.

VLADIMIR: Vreţi să vă scăpaţi de el?

POZZO: Ţine seama că s-ar fi putut să fiu eu în locul lui şi el într-al meu. Dacă soarta n-ar fi fost împotrivă. Fiecăruia ce i se cuvine.

VLADIMIR: Vreţi să vă scăpaţi de el?

POZZO: Ce zici?

VLADIMIR: Vreţi să vă scăpaţi de el?

POZZO: Aşa e. Dar în loc să-l alung, după cum aş fi putut, vreau să zic că în loc să-l dau pur şi simplu afară pe poartă, cu cîteva picioare în cur, îl duc, într-atît de mare mi-e bunătatea, la tîrgul Mîntuitorului, unde sper să scot ceva pe el. La drept vorbind, nu e posibil să alungi asemenea fiinţe. Ca să faci bine, ar trebui să-l omori.

Lucky plînge.

ESTRAGON: Plînge.

POZZO: Dulăii bătrîni au mai multă demnitate. (Îi întinde lui Estragon o batistă.) Consolează-l, dacă ţi-e milă. (Estragon şovăie.) Ia-o. (Estragon ia batista.) Şterge-i ochii. Aşa, o să se simtă mai puţin părăsit.

Estragon şovăie încă.

VLADIMIR: Dă-mi-o, îi şterg eu ochii.

Estragon nu vrea să-i dea batista. Gesturi de copil.

POZZO: Grăbiţi-vă! Curînd n-o să mai plîngă. (Estragon se apropie de Lucky şi se pregăteşte să-i şteargă ochii. Lucky ii arde o lovitură de picior în tibie. Estragon scapă batista, se aruncă înapoi, face turul platoului şchiopătînd şi urlînd de durere.) Batista! Lucky lasă valiza şi coşul, ridică batista, înaintează, o dă lui Pozzo, se dă înapoi, reia valiza şi coşul.

ESTRAGON: Ticălosule! Bestie! (Îşi ridică pantalonul.) M-a schilodit!

POZZO: Ţi-am spus că nu-i plac străinii.

VLADIMIR (către Estragon): Arată. (Estragon îi arata piciorul. Către Pozzo, mînios.) Îi curge sînge!

POZZO: E semn bun.

ESTRAGON (ţinînd în aer piciorul rănit): N-am să mai pot umbla!

VLADIMIR (tandru): Am să te duc eu. (Scurtă pauză.) La nevoie.

POZZO: Uite-l că nu mai plînge. (Către Estragon.) L-ai înlocuit, oarecum. (Visător.) Lacrimile lumii sînt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plîngă, un altul, undeva, se opreşte din plîns. La fel e şi cu rîsul. (Rîde.) Deci să nu ne vorbim de rău epoca. Ea nu e de loc mai nenorocită decît cele dinaintea ei. (Tăcere.) Şi nici de bine să n-o vorbim. (Tăcere.) Să nu mai vorbim de loc. (Tăcere.) E adevărat că populaţia a sporit.

VLADIMIR: Încearcă să umbli.

Estragon porneşte şchiopătînd, se opreşte în faţa lui Lucky şi îl scuipă, apoi se duce să se aşeze acolo unde se afla la ridicarea cortinei.

POZZO: Ştiţi cine m-a învăţat toate lucrurile astea frumoase? (Scurtă pauză. Aţintindu-şi degetul spre Lucky.) El!

VLADIMIR (privind cerul): Nu mai vine noaptea odată?

POZZO: Fără el, niciodată n-aş fi gîndit, niciodată n-aş fi simţit decît lucruri josnice, legate de meseria mea de — n-are importanţă. Mă ştiam incapabil pentru frumuseţe, pentru graţie, pentru marile adevăruri. Şi-atunci, mi-am luat un knuk.

VLADIMIR (încetînd, fără voia lui, să mai cerceteze cerul): Un knuk?

POZZO: Curînd au să se-mplinească 60 de ani de cînd durează toate astea... (Socoteşte în gînd.)... In curînd au să fie 60. (Ridicîndu-se mîndru.) Nu se cunoaşte, nu-i aşa? (Vladimir îl priveşte pe Lucky.) Pe lîngă el par tinerel, nu? (Scurtă pauză. Către Lucky.) Pălăria (Lucky lasă coşul, îşi scoate pălăria. Părul alb şi abundent îi cade în jurul feţei. Lucky îşi pune pălăria sub braţ şi reia coşul.) Acum priviţi. (Pozzo îşi scoate pălăria. E complet chel. Îşi pune pălăria pe cap.) Aţi văzut?

VLADIMIR: Ce-i aia un knuk?

POZZO: Nu eşti de pe-aici. Dar eşti măcar din secolul nostru? Pe vremuri, oamenii aveau bufoni. Acum au knuki. Cei care pot să-şi permită.

VLADIMIR: Şi acum îl alungaţi? O slugă atît de bătrînă şi de credincioasă?

ESTRAGON: Scîrnăvie!

Pozzo e din ce în ce mai agitat.

VLADIMIR: După ce i-ai supt măduva, să-l arunci ca pe-un... (caută) ca pe-o coajă de banană. Trebuie să recunoaşteţi că...

POZZO (gemînd, apucîndu-se cu mîinile de cap): Nu mai pot... să suport... ce face... nu puteţi să ştiţi... e înspăimîntător... trebuie să plece... (ridică braţele) ...înnebunesc... (Se prăbuşeşte cu capul în mîini.) Nu mai pot... nu mai pot...

Tăcere. Toţi îl privesc pe Pozzo, Lucky tresare.

VLADIMIR: Nu mai poate.

ESTRAGON: E groaznic.

VLADIMIR: Înnebuneşte.

ESTRAGON: E dezgustător.

VLADIMIR (către Lucky): Cum îndrăzneşti? E ruşinos! Un stăpîn atît de bun! Să-l faci să sufere în halul ăsta! După atîţia ani. Într-adevăr!

POZZO (plîngînd în hohote): Pe vremuri... era drăguţ cu mine... mă ajuta... mă distra... mă făcea mai bun... acum... mă ucide...

ESTRAGON (către Vladimir): Vrea să-l înlocuiască?

VLADIMIR: Cum?

ESTRAGON: N-am înţeles dacă vrea să-l înlocuiască sau dacă nu mai vrea altul după el.

VLADIMIR: Nu cred.

ESTRAGON: Cum?

VLADIMIR: Nu ştiu.

ESTRAGON: Trebuie să-l întrebăm.

POZZO (calmat): Domnilor, nu ştiu ce m-a apucat. Vă cer iertare. Uitaţi totul. (Din ce în ce mai stăpîn pe sine.) Nu prea ştiu ce-am spus, dar puteţi fi siguri că niciun cuvînt nu era adevărat. (Se îndreaptă, se bate în piept.) Par eu omul pe care-l face cineva să sufere? Nu, zău! (Se scotoceşte prin buzunare.) Ce mi-am făcut pipa?

VLADIMIR: Frumoasă seară.

ESTRAGON: De neuitat.

VLADIMIR: Şi încă nu s-a sfîrşit.

ESTRAGON: S-ar zice că nu.

VLADIMIR: Abia începe.

ESTRAGON: E teribil.

VLADIMIR: Te-ai crede la spectacol.

ESTRAGON: La circ.

VLADIMIR: La music-hall.

ESTRAGON: La circ.

POZZO: Dar ce mi-am făcut pipa?

ESTRAGON: Are haz! Şi-a pierdut ciubucul!

Rîde zgomotos.

VLADIMIR: Mă întorc.

Se îndreaptă spre culise.

ESTRAGON: În fundul culoarului, pe stînga.

VLADIMIR: Păstrează-mi locul.

Iese.