De-ale lui Zoscenko(13)

LEMNELE

                 

                  Mereu am să-mi aduc aminte

                  De lemne, lemne — vorbe sfinte.

                                                               A. BLOK

 Întîmplarea asta adevărată s-a petrecut de Crăciun. Ziarele au relatat cu caractere mici, la rubrica faptelor diverse, că întîmplarea s-a pe­trecut în cutare loc şi în cutare zi.

Eu însă sînt un om nervos şi foarte curios. Nu m-am mulţumit cu relatarea aridă din ziar şi am dat fuga la adresa respectivă, l-am găsit pe omul în cauză, i-am cîştigat încrederea şi l-am rugat  să-mi relateze mai amănunţit toată po­vestea.

Şi am aflat totul la o sticlă de bere.

   Cititorul e o făptură bănuitoare. El ar putea să-şi zică: "măi, grozav mai minte şi ăsta!"

Eu însă nu mint, cititorule. Uite, pot să pri­vesc chiar acum în ochii tăi limpezi, şi să spun: „nu mint”. De altminteri, eu nu mint niciodată şi mă străduiesc să scriu fără să scornesc nimic.

Nici nu prea am fantezie. Şi de aceea nu-mi place să-mi cheltuiesc preţioasa vlagă a vieţii cu te miri ce scorneli. Eu, dragă cititorule, ştiu că viaţa e mult mai importantă decît literatura.

Aşa că, poftim de ascultă povestirea aceasta, hai să-i zic o poveste de Crăciun.

— Lemnele — mi-a spus interlocutorul meu — sînt un lucru de preţ. Mai ales atunci cînd e zăpadă şi cînd mai dă şi un ger, apăi ceva mai bun ca lemnele nici că se află pe lume.

Lemnele poţi să le faci cadou şi de ziua ono­mastică.

Aşa, bunăoară, eu i-am dăruit cumnată-mii Lizaveta Ignatievna, de ziua ei de naştere, o le­gătură de lemne. Dar Piotr Semionîci, bărbatu-su, un om aprig şi supărăcios, la sfîrşitul petrecerii mi-a dat, nemernicul, cu un lemn în cap.

— Acuma — zice — nu mai sîntem în nouă sute nouăşpe, ca să facem cadou lemne.

Cu toate astea, eu nu mi-am schimbat păre­rea în privinţa lemnelor. Lemnele sînt un lucru preţios şi sfînt.

Bunăoară, cînd treci pe stradă pe lîngă un gard şi te pişcă gerul, fără să vrei baţi cu palma în uluce.

Cît despre hoţii de lemne, ăştia sînt nişte hoţi speciali. Faţă de ei, hoţii de buzunare sînt nişte ageamii.

Hoţul de lemne e dat dracului. Greu pui mîna pe el!

Noi am prins hoţul întîmplător.

Lemnele erau stivuite în curte. Şi uite că lemnele astea, proprietate obştească, au cam în­ceput să dispară. În fiecare zi găseam lipsă trei-patru lemne.

Cel mai rău se necăjea Serioga Pestrikov de la apartamentul patru.

— Trebuie să-l pîndim, fraţilor — zice. Alt­fel nu punem noi mîna pe hoţ.

Ceilalţi s-au învoit. Ne-am pus la pîndă. Pîndim cu rîndul, dar lemnele tot dispar.

Trece aşa o lună. Într-o zi, vine la mine nepotu-meu, Mişka Vlasov.

— Unchiule — zice — după cum ştii, eu sînt în sindicatul chimiştilor şi, în calitate de rudă, aş putea să-ţi procur, la un preţ de nimic, un cartuş de dinamită. Dumneata — zice — bagi cartuşul într-un lemn şi stai şi-aştepţi. Noi ăştia din Petrozadovsk aşa facem întotdeauna şi de-aia hoţilor le e teamă şi se feresc să fure. E o metodă faină — zice.

— Adu-l încoa', nepoate — zic. Îl punem chiar azi.

Şi Mişka îmi aduce cartuşul.

Am făcut o scobitură într-un lemn, am pus cartuşul, am astupat scobitura şi am aruncat lemnul peste grămadă. Şi stau şi aştept să văd ce-o să se întîmple.

Seara, în casă s-a produs o explozie.

Lumea s-a speriat grozav. Oamenii habar n-aveau cum devine cazul. Dar eu ştiam care-i mişcarea. Ştia şi nepotu-meu Mişka. Ei bine, car­tuşul a explodat în apartamentul patru, în apar­tamentul lui Serioga Pestrikov.

Nu i-am spus nimic lui Serioga, m-am uitat numai mîhnit la faţa lui ticăloasă, şi la locuinţa răvăşită, şi la mormanul de cărămizi de pe locul sobei, şi la uşa făcută ţăndări, şi am ieşit fără să scot o vorbă.

Explozia a făcut o singură victimă. Chiriaşul lui Serioga, un invalid pe nume Gusev, a murit de spaimă. L-a pocnit o cărămidă în cap.

Acuma Serioga Pestrikov şi maică-sa stau pe ruine. Şi după Anul nou au să se înfăţişeze cu toată familia la judecată, pentru furt de lemne.

Mi-e necaz numai că acuma Mişka Vlasov îşi atribuie lui toţi laurii, nemernicul.

Dar eu am să spun la proces că de ce să-i re­vină lui laurii, dacă eu am fost acela care am scobit lemnul şi am băgat cartuşul.

Las' să împartă tribunalul laurii.