Păcală însurat
Scumpă este tinereţea, dulce-i viaţa de flăcău,
Ca o pasăre prin crânguri, să trăieşti de capul tău;
Nimeni grija să ţi-o poarte, nici tu grija nimănui:
Noaptea unde te apucă, mâna căpătâi să-ţi pui
Şi să dormi, pân’ te deşteaptă soarele de dimineaţă.
Dup-un timp, te saturi însă şi de-acest fel de viaţă.
Şi din zi în zi — p-al vieţii plai cu flori ce râd la
soare —
Simţi că tot mai greu ţi-e drumul, făr-o soaţă iubitoare.
Nu-i făcut pe lume omul singur traiul să-şi trăiască!
Astfel ajunsese-n urmă şi Păcală! Nicăirea
Îi părea că nu mai poate să-şi găsească mulţumirea.
O ducea şi zi şi noapte, sărăcuţu,-ntr-un oftat,
Îi venise, pasămite, şi lui vremea de-nsurat;
Să te-nsori? Din gură lesne-i vorba asta de grăit;
Lucrul însă, Doamne, greu e de adus la bun sfârşit!
Dac-ai şti, — când vii ca mire de l-altar spre vatra ta,
Că-n locaşu-ţi, cu mireasa, fericirea va intra,
Ce-ai mai zice? Dar se poate amăgiri să ai, cam mari,
Să-ţi aduci pe dracu-n casă, cu ospăţ, cu lăutari;
Şi să nu-l poţi da pe uşă, nici cu arhierei, afară.
Cum să faci, ca mai la urmă rău să n-ai de ce să-ţi pară?
Eşti sărac şi iei săracă? Amărât îţi este traiul;
Grijile se ţin de capu-ţi, cum de oi se ţine scaiul.
Iei bogată? Intri slugă. Foc ţi-e prânzul, foc ţi-e cina.
În locaşul tău cânta-va nu cocoşul, ci găina.
Iei urâtă? Ţi-e urâtă! Ia frumoasă, ca să-ţi placă!
Dar atunci... plăcere oare numai ţie o să-ţi facă?
Le ştia el astea, toate! Însă: — Ce-o da Dumnezeu!
“Rău cu rău”, gândea-ntru sine, “dar mai rău e făr’ de rău”.
Şi colo, prin cârneleagă, şi-a văzut cu ochii visul;
Îşi avea-ntr-un sat: soţia, casa lui, cu tot dichisul.
* * *
Două-trei luni... vorba ceea: “Sita nouă-n cui se ţine”.
Cu tovarăşa-i, Păcală, a trăit... nespus de bine!
Dar mai este-o zicătoare: Boii se cunosc la jug...
Pe român, ce poate, nu-l ştii, pân’ cu el nu intri-n
plug.
Tot aşa, biet, şi Păcală, numai după luni vro şase
Pricepu deplin viaţa cam cu cine şi-o legase.
Soaţa lui era, se zice, întru toate potrivită,
Nici prea-prea, nici foarte-foarte; nici frumoasă, nici
urâtă;
Nici bogată, nici săracă prea afară din măsură;
Un cusur avea ea, numai: că era... cam rea de gură,
Când se nimerea să-şi iasă din sărită mai ales....
Iar aceasta, din păcate, se-ntâmpla... aşa de des!
Zi cu zi, din clipă-n clipă! Căci nimică nu-i plăcea
Să se facă-n casă altfel, decât cum o zice ea.
Vorba ce-a grăit o dată sfântă trebuia să fie,
De i-ar fi ieşit din gură cea mai boacănă prostie!
Şi era de-ajuns, din vorbă, el c-un pas măcar să-i iasă
Ca, de gura ei, să n-aibă toată ziua pace-n casă.
Începea din zori, drăguţa, strigătele-i şi ocara,
Şi sfârşea cu cicălitul, când pica de somn doar, seara.
La-nceput, zâmbea Păcală: “Las’! cu timpul, s-o-mblânzi”.
Aş! ea se făcea — zmeoaica — mai cu draci din zi în zi.
“Hm! aşa voieşti s-o ducem veşnic, scumpa mea soţie?
Linişte-n căsuţa noastră niciodată n-o să fie?”
(Astfel dânsul într-o noapte se gândea, cu ochii-n grindă,
Neviind, ca-n vremuri bune, somnul, genele să-i prindă;
Căci odoru-i de nevastă pân-atunci îl cicălise,
Pentru... o nimica toată, ce prin minte îi trăsnise.)
Poale lungi şi minte scurtă! Vrei, în loc să-ţi fiu bărbat,
Să-mi fii tu stăpână mie? Să mă porţi ca p-un argat?
Bine! Fii pe pace dară! Pân-acuma n-am fost bun.
Ai să vezi de-aci nainte cum ştiu eu să mă supun!”
Şi abia-nspre ziuă, bietul, aţipi cu vai cu chiu.
Dar în faptul dimineţii: — Hei! nu vezi că e târziu?
Mişcă-te! -ncepu deodată, iarăşi, soaţa-i arţăgoasă.
El căscă la dânsa ochii:
— Ce-i, puicuţă drăgălaşă?
— Prostule! mă iei la vale? Ah, că nu te ia vrun drac!
Vreau să cos azi. Pleacă iute, cumpără-mi din târg un ac!
Dar, ia seama, pân-acasă... calea-i lungă... Pune-l bine!
Nu cumva să-l pierzi!
— Aş!... dragă... N-avea grijă... las’ pe mine!
Şi plecă la târg Păcală... Când se-ntoarse, pe-nserate:
— Ei! grăitu-i-a femeia... Acul!... unde e, bărbate?
— De, nevastă, ca să nu-l pierd, — unde ciorile să-l ţin?
—
De la târg, pe drum încoace, mai venea şi-un car cu fân,
Îl pusei în car! Şi-acuma, la sosire-am răscolit
Fânul fir cu fir... Degeaba, acul nu l-am mai găsit!
Auzind aceste vorbe, foc ea se făcu şi pară.
— Vai! se repezi cu gura, trântorule! pierde-vară!
Nici măcar de-atâta lucru nu fuşi harnic să-ngrijeşti?
Cum? În fân se pune acul?
— D-apoi unde?
— Tont ce eşti!
Trebuia-n cămaşe, uite, icea să-l înfigi, la piept.
Dare-ar naiba să dea-n tine!... să te facă mai deştept.
— În cămaşe? Bine, dragă, las’ c-aşa fac altă-dată!
Iart-acuma!
Aş! femeia, toată seara stă-mbufnată!
Iar în ziua următoare: — Hai! restită-i zice iară,
Este vremea plugăriei. Nu vezi toţi din sat cum ară?
Numai boulenii noştri, rumegă nepuşi la jug.
Plugul ni-e stricat. Mergi iute, ia din târg un fier de
plug!
Dar să nu-l pierzi şi pe-acela, ca şi acul ieri, creştine,
C-apoi... nu ştiu ce se-ntâmplă!
— Aş! Se poate? Vai de mine!
Şi plecă din nou Păcală. Iară când s-a-ntors acasă:
— Ei, venit-ai? Unde-i fierul? Pune-l ici, să-l văd, pe
masă.
— De, nevastă, nu-i nici fierul! Să-l înfig la piept am
vrut,
Cum mi-ai zis... Pân’ ce cămaşa-mi, uite-o! zdreanţă s-a
făcut.
Crezi c-a stat înfipt o clipă? Aş, cădea mereu la vale!
Ce era să-i fac la urmă? Îl lăsai acolo-n cale,
Şi venii cu mâna goală.
— Vai, trăsni-te-ar! Eşti în firi?
I-auzi! În cămaşă, fierul?!
— Da, femeie! Ce te miri?
Să-l înfig aci-n cămaşă, nu mi-ai zis chiar tu? La
dracul!
Ai uitat de ieri pân-astăzi?
— Acul, trântorule! Acul!
Iară fierul, la spinare, trebuia să-l fi adus,
Dac-aveai un pic de minte. Adormi-te-ar cel de sus!
— La spinare? Bine, puico, mâine-aşa voi face... lasă!
Şi a doua zi, Păcală, c-un ogar veni acasă.
În spinare-l adusese. I-atârna pe spate, mort.
— Na! Abia mă ţiu. Puterea mi s-a dus, de când îl port.
— A! femeia, când îl vede, iar pe el cu gura sare.
Ce-ai făcut? Înnebunit-ai?
Iar Păcală: — La spinare!
La spinare, nevestico, l-am luat, precum mi-ai spus.
Şi povaţa ta-nţeleaptă, uite-n ce hal m-a adus,
Doar o rană mi-e spinarea! Dacă nu-l strângeam de gât,
Ca să-şi dea pe loc suflarea, cred că m-ar fi omorât.
Dânsa tremura de ciudă: — Aolio! Ce nătărău!
Piei din ochii mei, române! Când te văd îmi vine rău.
Îmi păreai mai treaz la minte, pân-acum, şi mai cu
rost...
Dar de la o vreme... nu ştiu, văd că dai în gropi, de
prost!
Cum se poate-n lumea asta om cu cap aşa năuc?
Of! mai bine... ia-mă, Doamne, decât tot aşa s-o duc!
— Nu pricep, grăi Păcală, pentru ce te-ai supărat,
Când eu am făcut, nevastă, chiar cum tu m-ai învăţat.
— Eu te-am învăţat vrodată, eu, asemenea prostii?
Ah! Te-ai îmbătat, pesemne, ce vorbeşti, tu nici nu ştii!
Fierul, zis-am, la spinare să-l aduci, bre, nu-nţelegi?
Iar ogarul, cu o sfoară trebuia de gât să-l legi;
Într-o mână, de mâncare — pâine, sau vrun os — să iei,
Şi să-l chemi frumos, grăindu-i: cuţu, cuţu, na, Grivei!
— Tii!... aşa e! Vezi, păcate? Asta nu mi-a dat prin
minte.
Bine că-mi spuseşi, femeie, las’ c-aşa fac d-azi nainte!
— Zău, să-ţi bagi în cap, bărbate, minţile, de-acu, mai
bine.
Că de nu... te dau la naiba! Mult, eu n-o mai duc cu
tine!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ziua următoare însă, iată, intră o vecină
La nevasta lui Păcală, şi-i grăieşte: — Soro, vină!
Vină până-n drum la poartă, repede, să-ţi vezi bărbatul.
Cum de-a lui prostie râde, de se prăpădeşte, satul!
Ea la poart-atunci se duse tot fugind — şi ce să vadă?
Îi venea de supărare, de ruşine-n drum să cadă!
Soţul ei târa de sfoară după sine, către casă,
De la târg, o jumătate de purcel ce cumpărase.
Şi-aruncându-i bucăţele dintr-o pâine: — Vino, hei,
Îi zicea mereu din gură, cuţu, cuţu, na, Grivei!
— Vai! Nevasta iar, cu gura, de la poartă l-a luat.
Dar aceasta ce mai este?
— Ce? nu vezi? Te-am ascultat!
L-am legat c-o sfoară... uite-l!
— Ei! acum... s-a hotărât!
Piei din ochii mei! De tine, sunt sătulă până-n gât.
Nici să nu mai intri-n casă! Să te duci, unde şi-a dus
Mutul iapa! Surdul roata! Auzit-ai ce ţi-am spus?
Înţeles-ai? Om cu mintea zăpăcită şi neroadă!
Iar Păcală: — Vezi, nevastă? D-aia n-are ursul coadă!
Tu mă-nveţi prostii, şi tot tu, când le fac, mă dojeneşti?
Cum mi-ai zis făcui, întocmai! Pentru ce dar mă goneşti?
— Piei, zănaticule! N-auzi? Să te văd în faţa mea,
Când o face plopul pere, sau... când ceafa mi-oi vedea!
Pâine, sare, pe un taler, de-azi nainte eu cu tine
Să mănânc... ferit-a Sfântul! Moartă să mă vezi mai bine!
— Vasăzic-aşa ţi-e vorba, soţioara mea cea bună?
Zile fericite nu vrei să mai ducem împreună?
Bine, dragă! Niciodată n-am călcat cuvântul tău!
Iacă, te ascult şi-acuma: plec! Rămâi cu Dumnezeu!
Sufletul deşi mă doare.
— Drum bun! Du-te şi te-neacă,
Unde-i gârla mai adâncă! — de durere ca să-ţi treacă.
Fă ce ţi-o plăcea, bărbate, numai şterge-o şi mă lasă,
C-un neghiob ca tine nu vreau să mai ţiu de astăzi casă!
Şi intrând femeia-n tindă, îi trânteşte uşa-n nas.
El? Atâta aşteptase! A plecat cu grabnic pas.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
— Iată-mă scăpat!... De-acuma, certe-se cu cine-i place!
Ea trăgea tot cea!... eu, hăisa! Nu ne potriveam şi pace!
Petre Dulfu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu