O întâmplare în tren

În anii studenţiei, am locuit în general în gazdă. Doar după ce m-am căsătorit am stat la cămin şi, bineînţeles, mi-a părut rău că nu am ales varianta asta încă de la început. Dar acum degeaba mă mai lamentez.

Într-un an, am găsit o gazdă pe strada Arcului, undeva în zona Pieţei Rosetti, într-o vilă cu parter şi etaj. Urcam scările, ajungeam într-un fel de coridor întunecos şi acolo, de-o parte şi de alta, erau cămăruţe, mai mari sau mai mici. În capul coridorului era o baie şi cam asta era toată treaba. Întâmplarea a făcut ca exact acolo să locuiască un văr de-al lui Mircea, mare amator de muzică adevărată şi colecţionar de viniluri. Când spun muzică adevărată, am în vedere jazz şi rock.

Chiar peste drum de camera mea, locuia o familie formată din Rita şi Florin. Acest Florin era un băiat excelent, prietenos şi chefliu, dar era ţinut sub papuc de nevastă-sa, o tipă mignonă şi negricioasă, care se uita permanent cu nişte ochi bănuitori, gata să surprindă peste tot în jur diverse nereguli. Florin lucra la Romvared, ceea ce în vremea lui Ceauşescu însemna o companie de stat care se ocupa cu vagoanele - restaurant din trenurile interne şi internaţionale. Ca peste tot unde se lucra cu mâncare şi băutură, angajaţii îşi luau partea şi o duceau acasă. Nu era muncă uşoară, mai mereu erau plecaţi în curse, dar se pare că merita, pentru că aveau întotdeauna ce pune pe masă şi mai economiseau şi la CEC. Când Florin rămânea singur acasă - chestie care se întâmpla rar de tot, stăteam cu el la un pahar de vin şi îmi povestea întâmplări din lumea trenurilor. Una dintre ele mi-o amintesc şi acum.

Într-o cursă, cum mergea Florin către Cluj, a venit la vagonul restaurant un cioban, din ăia care duhnesc a palincă şi a oaie. Era pus pe băutură, aşa că a luat coniac după coniac, de ziceai că vrea să termine toată rezerva trenului. Mai spre seară, s-a îmbătat şi a cerut nota de plata. Florin i-a dus-o, umflată bineînţeles cu pompa. A plătit ciobanul şi, când să plece, şi-a dat seama că ar mai bea ceva. A mai comandat un coniac şi apoi iar a cerut să plătească. Florin i-a adus o nouă notă, făcută de mână, în care pusese şi consumaţia dinainte. Ciobanul, care avea la el o cărămidă de bani, a plătit din nou, lăsând şi un bacşiş substanţial. Apoi figura s-a repetat. Ca să nu mai lungesc treaba, ciobanul a plătit coniacul de vreo trei-patru ori, de fiecare dată lăsând şi o grămadă de ciubuc. Până la urmă s-a dat dus, iar Florin s-a apucat să-şi facă socotelile. Câştigase în seara aia cam cât salariul pe o lună, aşa că putea să fie mulţumit. Apoi, în uşa vagonului, neîndrăznind să între, a văzut un copil zdrențăros, din cei care umblau cu cerşitul prin gări şi prin trenuri. Nu ştiu ce i s-a părut lui Florin, dar l-a chemat înăuntru, i-a dat să mănânce, apoi, într-un acces de generozitate, i-a băgat în buzunar şi o sumă de bani cu care să-şi cumpere pantofi. L-a mai dăscălit puţin şi l-a trimis înapoi în tren. Nici n-a plecat bine copilul, că de la o masă s-a sculat un tip şi a venit lângă Florin. „Fii atent, i-a zis. Te-am văzut ce ai făcut cu ciobanul ăla, cum i-ai făcut nota de patru ori, am văzut şi cum îi puneai coniac prost şi i-l aduceai ca şi cum ar fi fost din ăla scump. Pot să te ridic dacă vreau - uite cine sunt”. Şi tipul a scos o legitimaţie de la garda financiară, sau miliţia economică, nu mai ştiu cum se numea exact. Florin s-a îngălbenit brusc - tipul ăla ar fi putut într-adevăr să-l salte şi poate că s-ar mai fi întors acasă după cine ştie câţi ani. „Dar te-am văzut cum i-ai dat mâncare şi bani copilului ăluia şi ăsta a fost norocul tău - te las în pace. Dacă nu făceai gestul ăla, acum erai mâncat". Zicea Florin că a încercat să-i facă cinste individului, dar respectivul nu a vrut absolut nimic.

Ăsta era tipul de poveşti pe care le ascultam noi, în anii lui Ceauşescu şi le duceam mai departe. Acum aşa ceva nu mai impresionează pe nimeni, dar noi, care nu aveam alte lucruri neobişnuite de discutat, eram flămânzi de astfel de chestii.