O
VIZITA LUI LENIN
M-AM TRUDIT aproape o
lună, dar, în sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să-l cunosc pe acest
om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se pare că e, în genul său,
unul din cei trei sau patru oameni în viaţă care merită să fie ascultaţi. Ca
să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci de mii de dolari — cadouri
nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor — dar
nu regret.
Mi se spunea că
Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în
afară de intimii săi. Nu mai locuieşte la Moscova, ci într-un sat din
apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane
albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi fură înlăturate şi
telefonul mă înştiinţă că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că
fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi
acesta consimţise să mă vadă.
Fui primit de soţia sa, o femeie groasă şi tăcută, care mă privi aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în sala lor. Găsii pe Lenin pe un mic balcon, şezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Îmi făcu impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă, stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descărnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…
Primele minute ale
conversaţiei noastre fură mai curând penibile. Lenin se trudea să mă
cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o datorie de
care de acum înainte nu se mai sinchiseşte. Iar eu, înaintea acelei măşti
obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările
pentru care venisem. Îngânai la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o
săvârşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moartă se umplu de
strâmbături spectrale, care voiau să fie un zâmbet sarcastic.
- Dar totul era
făcut, exclamă Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era
făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun că s-a creat ceva
nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decât să adopte,
dezvoltându-l regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul
rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni,
fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare,
muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea
pe acest sistem. De unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de
mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două
milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece
privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din
populaţie n-a câştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a
câştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce
este absolut inevitabil.
Şi Lenin începu să
râdă în surdină, ca un negustor care a înşelat pe cineva şi care contemplă
satisfăcut umerii victimei care pleacă.
- Şi atunci, bombănii
eu, Marx, progresul şi celelalte?
Lenin mă privi cu un
aer foarte mirat.
- Dumitale, care eşti
un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede.
Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât o valoare
pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi
din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza
adevăratul meu scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat
altceva. Marx nu era decât un burghez evreu călare pe statisticile englezeşti
şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de
hegelianism, în care amicul Engles injecta câteodată unele idei geniale.
Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a
triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu exista burghezie.
Oamenii, domnule Gog,
sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără
scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie şi
altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel cu
criminalii, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în
aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea catorga (*)
ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândeşti bine, vei
vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni.
Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi de neplăcerile pe
care le au oamenii responsabili şi în situaţia de a nu putea săvârşi răul.
Îndată ce un om intră în închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o
viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici
preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el: lucrează
cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiecare zi va avea ce să
mănânce şi unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără
grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi
un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o
imensă închisoare: şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un
astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi
ajutoarele lor!
Lenin tăcu deodată şi
începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se
pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde.
Îndrăznii să pun una din întrebările mele.
- Şi ţăranii?
- Urăsc ţăranii,
răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust; urăsc pe mujicul
idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun
convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai
mult: trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi
tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la
cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.
Se va ajunge, sper,
sa trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini, în laboratoarele
noastre chimice şi în sfârşit vom putea masacra ţărănimea devenită atunci
inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o
ruşine preistorică.
Bagă-ţi în cap că
bolşevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva
intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului
împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor.
Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de
greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare
vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură.
Să nu crezi că sunt
crud. Toate aceste execuţii şi spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă
plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu
pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al
unei ocne pacifice şi bine întreţinute. Dar se găsesc, ca în toate închisorile,
neascultători, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor
ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite
ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane
de oameni. Şi apoi, în definitiv, vechile lăsări de sânge nu erau un fel rău de
a îngriji corpurile. E oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viaţă şi pe
moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis — nu ştiu bine dacă în Franţa sau
în Germania — unele satisfacţii au fost acaparate de oameni. Eu sunt, dacă
vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit
unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut, după decăderea păgânilor.
Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau un simbol profund, o învăţătură
înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud
ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi al muribunzilor; te asigur că
nu aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e
cântecul religios care anunţă beatitudinea apropiată.
Mi se păru atunci că
faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea înainte ca să asculte o
muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia,
să-mi spună că soţul său era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. leşii
îndată.
Am cheltuit douăzeci
de mii de dolari ca să văd pe omul acesta şi, în adevăr, am impresia că nu i-am
aruncat pe fereastră.
(*)Muncă silnică –
nota traducătorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu