Mici intamplari cu animale (34)

O prietenie originală

Cîţiva vînători din Sibiu se întorceau într-o dimineaţă de iulie de la o pîndă de căpriori. Ajungînd în apropierea comu­nei Amnas, în hotarul căreia vînaseră, în mijlocul drumului, la o distanţa ca de trei sute de metri, văd ceva cu adevărat de necrezut. Poate distanţa e prea mare şi se înşală. Se apropie, ajung pînă la o sută de metri, ajung şi mai aproape. Acum nu mai putea fi înşelare. Se juca o vulpe cu un cîine. Vulpea, deplin crescută, cîinele, alb, cu ceva mai mic decît ea. Da, era joacă în toată legea. Alergau unul după celălalt, se ajungeau, se tăvă­leau în ţărîna drumului, săreau unul în jurul celuilalt, se hîrjo­neau, se prindeau cu gura fără să-şi facă vreun rău, evident în joacă.

Atît de cufundaţi erau amîndoi în petrecerea lor, încît nu i-au observat pe vînători decît cînd aceştia, înaintînd, au ajuns pînă la vreo douăzeci şi cinci de metri. S-au oprit ca miraţi de străinii care îi tulbură. Mai întîi a fugit cîinele în tufişul de lîngă drum, apoi l-a urmat şi vulpea, fără să dea semne de spaimă prea mare.

Au avut vînătorii ce să discute pînă acasă, tălmăcind în fel şi chip întîmplarea. Ceea ce au văzut nu semăna de loc cu joc de împerechere, şi apoi era miez de vară — vulpile se îm­perechează iarna.

N-a trecut multă vreme şi a venit veste nouă. Vînătorul bă­trîn H.G. a istorisit la o masă vînătorească :

„Am fost şi eu alaltăieri la vînătoare în hotarul Amnaşului, cu ăşti doi prieteni pe care îi vedeţi lîngă mine. La un loc, pe cîmp deschis, mare uimire pe noi. Un cîine mic, alb, se juca cu o vulpe. Se jucau cu toate figurile şi giumbuşlucurile închi­puite. Cînd ne-am apropiat şi am fost observaţi, au luat-o amîndoi la fugă şi au dispărut într-o vizuină de vulpe care era săpată într-o rîpă din apropiere.

Nu puteam trece fără să cercetăm. M-am apropiat de gura vizuinii şi îndată am făcut înapoi doi paşi grăbiţi. Cîinele cei alb şi-a scos capul pe uşă şi a mîrîit la mine mînios, arătîndu-şi colţii, apoi s-a retras. Dintre cei doi, cîinele era mai învăţat cu oamenii şi ştia că aceştia se cam sperie cînd hîrîie şi se repede le ei; deci, el a luat rolul de apărător al locaşului.

Curiozitatea noastră se aprinse şi mai mult. Ne-am înde­părtat binişor, pînă la o rufărie, ne-am ascuns acolo şi, prin binocluri, am pîndit ce era să se mai întîmple. Aşteptarea noastră nu a fost prea lungă. A apărut cîinele, a apărut vulpea, au cercetat împrejurimile şi... hai la joacă nouă în faţa vizuinii. Unul dintre noi a propus să le trimitem o mînă de alice. A rămas în minoritate. Vulpea era în haină de vară, jerpelită, cîinele nu se vedea să fie dintre cei ce umblă să prindă vînat. Şi apoi, n-ar fi oare păcat să strici o prietenie ?

După un timp, cîinele... şi-a luat rămas bun de la prietenul (sau prietena) lui şi a pornit încet spre sat, iar vulpea a intrat, tot încet, într-un lăstăriş".

Ceea ce e deosebit de ciudat în această întîmplare este faptul că nu e vorba despre o întîlnire fără ură, întîmplătoare, între cîine şi vulpe — lucru ce s-a mai văzut aproape numai în epoca împerecherii vulpilor. Aici, după toate semnele, s-a legat o prietenie statornică, mai tare decît un capriciu sau o nebunie de o clipă. Doar aceeaşi parteneri au fost văzuţi de două ori şi în zile distanţate, bucurîndu-se unul de celălalt. Şi cîte întîlniri ale lor, desigur... programate, nu vor fi avut loc fără de martori!

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor