Restauratia comunista (4)

Ideile de piaţă (4)

Rămăsesem, data trecută, la confruntarea dintre socialism – care, indiferent de numele sub care este ascuns, înseamnă comunism larvar, fiind, conform doctrinei marxiste, etapa obligatorie spre comunism – şi statul minimal, considerat, pe piaţa ideilor de la noi şi de aiurea, o blasfemie. O oroare. Spre exemplu, ce-aţi zice de un Executiv cu numai cinci ministere: Apărare, Interne, Justiţie,  Externe şi Finanţe? Sau de un program de guvernare în doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar, limitarea fiscalităţii la maximum 15% din PIB, privatizarea pensiilor, privatizarea medicinei, privatizarea învăţămîntului.

Într-adevăr. Ce oroare ar fi ca statul să nu mai poată cheltui mai mult decît încasează, îmbogăţindu-şi clientela şi împingîndu-ne în prăpastie în numele solidarităţii sociale. Ce oroare ar fi ca statul să fie obligat să abandoneze toate domeniile în care n-are ce căuta, dedicîndu-se exclusiv apărării drepturilor noastre naturale, individuale: la viaţă, libertate, proprietate (unde proprietate înseamnă deţinerea oricărei valori, începînd cu propria ta persoană, cămaşa de pe tine, ideile şi puterea ta de muncă, bănuţii tăi, trudiţi la greu). Sînt drepturi pe care nu le primim de la stat, ne naştem cu ele. Statul poate doar să ni le ia.

Ce oroare ar fi ca economia, eliberată de jugul fiscal, să se dezvolte rapid şi spectaculos, iar protecţia socială să însemne un salariu omenesc şi nu pomeni de la stat, contra voturi. Ce oroare ar fi ca pensiile să nu mai fie scheme piramidale obligatorii, escrocherie populistă, de stat, ci fonduri de investiţii solide, pe o piaţă liberă. Ce oroare ar fi să nu mai trebuiască să plăteşti de două ori pentru sănătate: odată prin impozite şi odată privat (gen şpagă), ca să nu mori cu zile. Ce oroare ar fi să nu mai plăteşti de două ori pentru învăţămînt: odată prin impozite şi odată privat (gen meditaţii), ca să nu-ţi rămînă copiii ignoranţi. Unde s-a mai auzit aşa ceva?

Păi, în singura ţară unde poporul a ieşit anii trecuţi în stradă, pentru capitalism. Pînă în preajma crizei din 1929, la ei, cheltuielile bugetare nu depăşeau 12% din PIB. Cu multă vreme înainte să capete bancă centrală, pensii de stat, ajutor de şomaj, Alexis de Tocqueville le elogia modelul democratic, iar Jules Verne îi considera, deja, noua superputere industrială a lumii. Între timp, de aproape trei decenii, stînga blochează orice tentativă de a interzice deficitul bugetar. Din anii ’70 au minister al învăţămîntului. De atunci, a crescut vîrtos analfabetismul. Medicina de stat riscă s-o primească de-abia acum, de cînd cu Obama.

Care le livrează americanilor socialismul modern, deghizat, la pachet cu o gaură bugetară mare cît tot PIB-ul lor, cel mai mare din lume. Chestie care i-a înfuriat foarte tare, pe foarte mulţi, de au ieşit în stradă, după care au cam măturat stînga din Congres, la legislativele din noiembrie 2010. În ideea, clasică la ei, că „statul nu e soluţia, statul e problema“. Evident, aia e America, iar noi sîntem noi. Exact de aceea, cîtă vreme statul minimal rămîne o blasfemie pe piaţa ideilor de la noi, restauraţia comunistă rămîne o variantă în lucru. Mai ales cînd noul superstat european, tehnocratic, nu sovietic, ne este vîndut cu insistenţă drept viitorul comun, luminos şi obligatoriu. (Sfarsit)

Alexandru Hâncu