O povestire a lui Dino Buzzati

Mantaua

După o nesfârşită aşteptare, când speranţa începea să moară, Giovanni se întoarse acasă. Nu bătuse ora două, mama lui strângea masa, era o zi cenuşie de martie şi ciorile zburau de colo-colo.

Apăru pe neaşteptate în prag, mama strigă: „Ah, binecuvântatule!" şi alergă să-l îmbrăţişeze. Ana şi Pietro, cei doi frăţiori mult mai mici decât el, începură să strige de bucurie. Acesta era momentul aşteptat de luni şi luni de zile, ce trecea atât de des ca fulgerul prin visele dulci din zori, momentul care trebuia să aducă fericirea.

El nu spuse un cuvânt, prea mult l-ar fi costat să-şi înăbuşe plânsul. Îşi aşeză imediat spada grea pe un scaun; pe cap mai purta încă bereta de piele. „Lasă-mă să mă uit la tine, spunea printre lacrimi mama, trăgându-se puţin înapoi, lasă-mă să văd cât eşti de frumos. Eşti palid, prea palid!"

Era destul de palid, într-adevăr şi părea sfârşit. Îşi scoase bereta, înaintă spre mijlocul camerei, se aşeză. Ce oboseală, ce oboseală, îi era greu până şi să zâmbească.

— Dar scoate-ţi mantaua, omule, spuse mama, şi se uita la el ca la o minune, aproape intimidată de cât de înalt, frumos şi mândru se făcuse (chiar dacă era un pic prea palid), scoate-ţi mantaua, dă-mi-o, nu vezi ce cald e?

El făcu un gest brusc de împotrivire, instinctiv, strângând pe el mantaua, de teamă c-ar putea să i-o ia.

— Nu, nu, lasă-mă, spuse nesigur, prefer să nu mi-o iei, oricum peste puţin timp trebuie să ies...

— Trebuie să ieşi? Te întorci după doi ani şi vrei imediat să ieşi? întrebă ea dezolată, văzând cum imediat începe, după bucurie, eterna sufe­rinţă a mamelor. Trebuie să ieşi imediat? Nu mănânci ceva?

— Am mâncat deja, mamă, răspunse fiul cu un zâmbet îmbunat şi privi înjur, înfruptându-se din aerul îndrăgit. Ne-am oprit la câţiva kilometri de aici...

— Aşa, n-ai venit singur? Şi pe cine-ai adus cu tine? Un tovarăş de regiment? Pe băiatul Menei, poate ?

— Nu, nu, pe unul pe care l-am întâlnit pe drum. E afară şi aşteaptă.

— Te aşteaptă afară? De ce nu i-ai spus să intre? L-ai lăsat în mijlocul străzii?

Se duse la fereastră şi, dincolo de grădină, de gardul de lemn, văzu o siluetă care se plimba încet de colo-colo; era înfăşurată în manta şi dădea senzaţia de culoare neagră. În acel moment în sufletul ei se născu, de neînţeles, în ameţeala marii bucurii, o durere misterioasă şi ascuţită.

— Mai bine să nu intre, răspunse el, hotărât. Ar fi o neplăcere pentru el, aşa e tipul.

— Dar un pahar de vin ? Putem să-i dăm, nu-i aşa, un pahar de vin...

— E mai bine să nu-i dai, mamă. E un tip ciudat, e-n stare să se înfurie.

— Dar cine e ? De ce stai cu el ? Ce vrea de la tine?

— Prea bine nu-l cunosc, spuse încet şi foarte grav. L-am întâlnit în timp ce călătoream. A venit cu mine. Asta-i tot.

Părea că doreşte să schimbe subiectul, părea să-i fie cumva ruşine. Şi mama, ca să nu-l contrazică, trecu imediat la altceva, dar pe faţa sa iubi­toare se stingea lumina de mai înainte.

— Auzi, spuse, ţi-o închipui pe Marietta, când o să afle că te-ai întors? Îţi imaginezi ce-o să ţopăie de bucurie? La ea voiai să te duci?

El doar zâmbi, tot cu expresia unuia care şi-ar dori să fie bucuros şi totuşi nu poate, din cauza unei greutăţi numai de el ştiute.

Mama nu reuşea să-l înţeleagă: de ce stătea aşezat, aproape trist, ca în ziua îndepărtată a plecării? Era acasă acum, având în faţă o nouă viaţă, nenumărate zile lipsite de gânduri, atâtea seri frumoase de petrecut împreună, un şir nesfârşit ce se pierdea dincolo de munţi, în mulţimea anilor care aveau să vină. S-au dus nopţile de nelinişte, când departe izbucneau limbi de foc şi se gândea că şi el ar putea fi acolo, printre ele, întins pe pământ, nemişcat, cu pieptul străpuns, printre dărâmături însângerate. S-a întors, în cele din urmă, mai mare, mai frumos, şi ce bucuroasă o să fie Marietta. Peste puţin avea să se facă pri­măvară, aveau să se căsătorească la biserică, într-o duminică dimineaţa, în bătaia clopotelor şi înconjuraţi de flori. De ce oare stătea fără vlagă şi dus pe gânduri, nu mai râdea, de ce nu povestea despre bătălii? Şi mantaua? De ce-o ţinea aşa strânsă pe el, în ciuda căldurii din casă? Poate pentru că, sub ea, uniforma era ruptă şi plină de noroi? Dar de mama, cum putea să-i fie ruşine de mama? Neliniştile păreau să se fi terminat, dar, uite, o alta i s-a strecurat în suflet.

Chipul ei dulce, aplecat uşor într-o parte, îl privea întrebător, atent să nu-l supere, să-i înţeleagă pe loc toate dorinţele. Sau, poate, era bolnav? Sau, pur şi simplu, sfârşit de prea multe hărţuieli? De ce nu vorbea, de ce n-o privea măcar?

Fiul, de fapt, nu se uita la ea, dimpotrivă, părea să-şi ferească privirea de a ei, ca şi cum s-ar fi temut de ceva. În tot acest timp, cei doi fraţi mai mici îl priveau tăcuţi, curioşi şi încurcaţi.

— Giovanni, şopti ea, nemaiputând să tacă, eşti aici, în sfârşit, eşti aici! Aşteaptă să-ţi fac o cafea.

Se duse grăbită în bucătărie. Giovanni rămase cu cei doi fraţi mult mai mici decât el. Nici nu s-ar fi recunoscut între ei dacă s-ar fi întâlnit pe stradă, ce schimbare în numai doi ani! Acum se uitau unii la alţii, fără să-şi găsească cuvintele, dar îşi zâmbeau din când în când toţi trei, ca la un fel de înţelegere mai veche.

Şi vine şi mama cu cafeaua aburindă şi cu o felie mare de tort. El a golit dintr-o sorbitură ceşcuţa, a mestecat cu greu tortul. „De ce ? Nu-ţi mai place ? Pe vremuri era plăcerea ta", ar fi vrut să-l întrebe mama, dar tăcu ca să nu-l stin­gherească.

— Giovanni, îi propuse în schimb, n-ai vrea să-ţi revezi camera? Am pus un pat nou, ştii? Am văruit pereţii, e şi o lustră nouă, vino să le vezi... Dar mantaua, nu vrei să ţi-o dai jos? Nu vezi ce cald e?

Soldatul nu-i răspunse, dar se ridică de pe scaun, îndreptându-se spre camera de alături. Gesturile sale aveau o anumită lentoare, ca şi cum n-ar fi avut douăzeci de ani. Mama alergă înaintea lui ca să tragă jaluzelele (dar pătrunse numai o lumină cenuşie, lipsită de veselie).

— Ce frumos! spuse el cu o pâlpâire de entuziasm, de îndată ce fu în prag, la vederea mobilei noi, a perdeluţelor imaculate, a pereţilor albi, totul era atât de curat...

Dar când mama se aplecă să aranjeze cuver­tura de pe pat, şi aceasta strălucitor de nouă, el aruncă o privire spre umerii ei firavi, privire de o nespusă tristeţe şi pe care nimeni nu putea s-o vadă. Anna şi Pietro erau în spatele lui, cu feţi­şoarele vesele, aşteptându-se la o scenă plină de încântare şi surpriză.

Dar nu se întâmplă aşa. „Cât e de frumos! Mulţumesc, mulţumesc, mamă", repetă el, şi asta fu tot. Îşi rotea privirea neliniştit, ca şi cum şi-ar fi dorit să încheie o discuţie penibilă. Dar, mai ales, se uita din când în când, cu evidentă îngrijorare, la fereastră şi la gărduţul din lemn de culoare verde, dincolo de care cineva se plimba încet de colo-colo.

— Eşti mulţumit, Giovanni? Eşti mulţumit? întrebă ea, nerăbdătoare să-l vadă fericit.

— Oh, e chiar frumos, răspunse fiul (dar de ce se încăpăţâna să nu-şi scoată mantaua?), şi continua să zâmbească cu greu.

— Giovanni, îl imploră ea, ce-i cu tine? Ce-i cu tine? Îmi ascunzi ceva, de ce nu vrei să-mi spui?

El îşi muşcă buza, părea că ceva îi gâtuie vocea.

— Mamă, răspunse după puţin timp cu glas stins, mamă, acum trebuie să mă duc.

— Trebuie să te duci? Dar te întorci repede, nu? Te duci la Marietta, nu-i aşa? Spune-mi adevărul, te duci la Marietta? şi încerca să glu­mească, deşi avea o presimţire.

— Nu ştiu, mamă, răspunse el cu acelaşi glas stins şi amar. Apoi se îndreptă spre uşă, îşi luă bereta de piele. Nu ştiu, dar acum trebuie să mă duc, el mă aşteaptă.

— Dar te întorci mai târziu? Te întorci? Peste două ore eşti aici, nu-i aşa? O să-i chem şi pe unchiul Giulio şi pe mătuşa, închipuie-ţi ce săr­bătoare o să fie şi pentru ei, încearcă să ajungi înainte de prânz...

— Mamă, repetă fiul, ca şi cum ar fi implorat-o să nu spună mai mult, să tacă, să-i fie milă, să nu-i sporească suferinţa. Trebuie să mă duc acum, el mă aşteaptă, a fost chiar prea răbdător.

Apoi a fixat-o cu o privire de ţi se rupea sufle­tul. Se apropie de uşă, frăţiorii, încă bucuroşi, se strânseră pe lângă el şi Pietro ridică poala mantalei, ca să vadă cum era îmbrăcat fratele lui.

— Pietro, Pietro! Stai cuminte, ce faci? Lasă-l în pace, Pietro! strigă mama, temându-se că Giovanni se va înfuria.

— Nu, nu! exclamă şi soldatul, dându-şi seama de gestul copilului.

Dar era prea târziu. Cele două margini de postav albastru se întredeschiseră pentru o clipă.

— Vai de mine, Giovanni, băiatul meu, ce ţi-au făcut? se bâlbâi mama, cuprinzându-şi faţa în mâini, Giovanni, dar ăsta-i sânge!

— Trebuie să mă duc, mamă, repetă el pentru a doua oară, cu disperată hotărâre în glas, l-am făcut să aştepte destul. Pa, Anna, pa, Pietro, adio, mamă.

Era deja la uşă. Ieşi ca dus de vânt. Traversă grădina aproape în fugă, deschise poarta, doi cai porniră în galop sub cerul cenuşiu, dar nu spre sat, nu, ci peste câmpii, către miazănoapte, în direcţia munţilor. La galop, la galop.

De-abia atunci înţelese mama, un gol imens, pe care niciodată, dar niciodată vremea n-avea cum să-l mai umple, i se deschise în suflet, înţelese povestea mantalei, tristeţea fiului şi, mai ales, cine era individul misterios care se plimba de colo până colo pe stradă, în aşteptare, cine era acel personaj sinistru atât de răbdător. Atât de milos şi răbdător, încât îl însoţise pe Giovanni până la bătrâna casă (înainte de a-l duce cu sine pentru totdeauna), ca să o poată saluta pe mama, să aştepe minute în şir afară la poartă, în picioare, el, domnul lumii, în praf, ca un cerşetor flămând.