Pe dos

Sentimentul inutilitatii care m-a contaminat de la o vreme este atat de mare, incat, uneori, lucrurile pe care le fac mi se par neverosimile. Spre exemplu, nu mai spal ibricul decat din doua in doua cafele. Adica fac o cafea, o beau si las ibricul asa, in parasire, nu-l spal, nu-l clatesc. La urmatoarea cafea, dau cu putina apa prin el, cat sa nu fie zatul de trei degete, il umplu si il pun pe foc. Tacamurile? Pe ele le las sa se stranga pana nu mai am cu ce manca, folosind la fiecare masa altele. Apoi le iau pe toate si le pun la fiert intr-o oala. Cand sunt fierte pana nu mai ramane pe ele nici macar o molecula de grasime, le clatesc, le sterg si le pun la locul lor, apoi procesul reincepe. Mai am multe exemple, dar inutilul sentiment al inutilitatii ma impiedica sa le scriu aici.

Ciuntirea

Azi, plecare catre Bucuresti. O sa locuiesc la amicul meu Lucica. Am cateva intalniri pe care le consider importante, legate de editia a doua a cartii mele de povesti precum si de varianta ei vorbita. Am de gand sa fac un CD cu o voce cunoscuta (de genul Mircea Albulescu). Singura problema este ca va trebui sa prescurtez povestile, mai precis sa elimin din ele parti intregi, pentru ca altfel inregistrarile ar dura (si ar costa) mult prea mult. Pana la urma, asta nu ar fi un capat de tara, insa cred ca, intr-adevar, intre varianta scrisa si cea audio trebuie sa existe niste diferente. Exact ca in cazul filmelor facute dupa carti.

Problema prescurtarii este, insa, una dramatica. Am muncit la "Povestile Mariei" mult, fiecare cuvant mi se pare ca are importanta lui. Cum sa fac sa ciuntesc textul?

Concurenta chioscului

Daca regret ceva, este ca nu m-am intalnit cu Cristi. El lucreaza pana seara tarziu, iar eu, dupa ce se termina ziua de targ, ma duceam destul de ostenit la amicul meu Lucica, unde adormeam aproape instantaneu, mai ales ca inainte de a ajunge acolo, ma abateam cu Mircea si Ginuca pe la cate o carciumioara unde mancam si beam vin. Da, Mircea si Ginuca au stat cu mine zi de zi acolo, la targ. Ceea ce, pana la urma mi s-a parut firesc, doar Mircea facuse ilustratia. Ceea ce m-a uimit, insa, a fost devotamentul lui Rodi. Si-a luat pur si simplu trei zile de concediu si a venit acolo, zi de zi, cu cafea si mancare (si acum ma gandesc la chiftelutele pe care le-a adus intr-o dimineata, despre care a trebuit sa recunosc ca erau atat de bune incat nici macar nu aveam cu ce sa le compar).

Rodi si Ginuca