Cum si-a batut joc Mircea Doinaru de bunul simt

Duminica, in ultima zi de Librex, am avut parte de o intamplare grozava, una dintre cele care daca lipsesc, te fac sa te gandesti ca e ceva care nu merge cum ar trebui. 

Pe la orele pranzului, m-am trezit la stand cu un cuplu mai putin obisnuit. El subtire, putin adus de spate, ochelarist, ea inalta, matahaloasa, ochelarista la randu-i. Amandoi imbracati oarecum de munte, in sensul ca hainele lor erau in regula, dar se asociau pe niste cai nedeslusite cu ideea de cabana.

I-am citit rapid: erau slujitori ai lui Dumnezeu, membri ai vreunei grupari crestine, din cei care au gasit toate raspunsurile si ti le servesc la mare arta atunci cand ai o problema. Ei respecta poruncile, se imbraca cuviincios, traiesc in case in care un paianjen nu rezista mai mult de cinci minute, au gradini cu flori frumos colorate, doi-trei copii pe care nu ii lasa sa se aseze la masa pana nu spun rugaciunile. Oameni corecti, care le stiu pe ale lor si aplica cea ce au invatat, fara sa-si bata vreodata capul cu intrebari de tipul "dar daca nu e chiar asa?" Oamenii astia sunt, ma gandeam eu, fericiti. Orice problema ar avea, pentru ea exista un unic raspuns: asa a vrut Domnul. De exemplu, daca au nevoie de o masina, se roaga la Dumnezeu sa-i ajute sa cumpere una. Se roaga si se roaga, numai ca banii li se scurg printre degete, apar probleme diverse care-i impiedica sa-si implineasca visul. Pana la urma renunta si spun "nu am fost vrednici sa primim masina asta". Orice li s-ar intampla, ei sunt multumiti: asta a fost voia Domnului.

Aveau cu ei si un copil, intr-un carut modern, echipat cu tot ce-i trebuie. Asadar, un copil prea mic pentru a citi Povestile Mariei. Dar eu mai vandusem cartea la zeci de alte cupluri cu copii de doi-trei ani, nu ar fi fost o problema sa-mi fac numarul si cu cei doi slujitori. Asa ca i-am abordat. Le-am spus textul canonic: "o carte frumoasa, in linia clasica a lui Kipling, Oscar Wilde, etc. Povesti frumoase, cu morala, fara vulgaritate, violenta, etc. Ilustratii - Mircea Doinaru, un pictor in plina ascensiune, multi-laureat, cu expozitie permanenta la Lausanne. Acuarele superbe, facute special pentru povestile astea". In acest moment, foitul cartii ajunsese la "Gerda, stapana Alpilor", mai precis la ilustratia pe care o vedeti chiar acum.

Pana aici, cei doi ma urmarisera - mi se parea mie - cu interes. Cartea era in mainile slujitoarei, care avea o expresie nedefinita si o usoara imbujorare. N-am apucat sa termin fraza cu acuarelele superbe, cand slujitorul a izbucnit, infigand in mod repetat si acuzator degetul in pagina: "Adica vreti sa spuneti ca asta e o ilustratie reprezentativa pentru un copil? Va bateti joc de bunul nostru simt!" Probabil ca ar mai fi spus si altele asemenea, insa indignarea il inecase, asa ca a trebuit sa se duca vreo cinci metri mai incolo, ca sa nu mai vada ilustratia, dupa care nu a facut nimic altceva decat sa se invarta, rosu la fata ca un rac. Slujitoarea a ramas cu cartea in maini, a mai dat vreo doua pagini, aratand in felul asta cine e persoana echilibrata a familiei. Apoi a zis "stai, ca domnul nu vrea sa-si bata joc, dansul vinde o carte". Zicea asta doar asa, ca sa il detensioneze pe slujitor, altminteri se vedea clar ca e de acord cu el. S-a mai uitat cateva secunde, a multumit, a pus cartea la locul ei si a plecat.

Natural ca n-am rezistat si l-am sunat pe Mircea. I-am spus toate de-a fir a par si bineinteles ca el a fost foarte bucuros. Mi-a zis exact ce ma asteptam: daca n-ar aparea astfel de indivizi, ai incepe sa te gandesti ca e ceva in neregula cu creatia ta. Mi-a mai povestit, apoi, diverse intamplari de genul asta, printre care cea in care e vorba de o expozitie dintr-o sala a unui palat, undeva in Bucuresti, unde a aparut o familie de varstnici, interesati sa priveasca lucrarile. Domnul a facut un comentariu pe care il dorise destinat doar sotiei, insa, surd fiind, s-a exprimat mai apasat decat ar fi fost cazul. "Frumoasa sala, a zis el, pacat ca si-au batut joc de peretii ei cu tablourile astea".