S-a mai dus un spirit...

A murit argentinianul Ernesto Sabato, la varsta de 99 de ani. Romanul lui,  "Despre eroi si morminte", a fost una din cartile mele de capatai in adolescenta.

Ernesto Sabato

Reproduc aici un fragment din "Dare de seama despre orbi" care, desi a aparut pe alocuri ca roman de sine-statator, este, in realitate, parte integranta din "Despre eroi si morminte"

DARE DE SEAMA DESPRE ORBI

O, zei ai nopţii!
O, zei ai întunericului, ai incestului şi ai crimei,
ai melancoliei şi ai sinuciderii!
O, zei ai şobolanilor şi ai cavernelor,
ai liliecilor şi ai libărcilor!
O, violenţi şi enigmatici zei
ai somnului şi ai morţii!

Cînd, oare, a început povestea asta care acum se va sfîrşi prin asasinarea mea? Luciditatea mea feroce de acum e ca un far şi îmi pot proiecta un fascicol extrem de puternic spre vaste regiuni din memorie: văd chipuri, şobolani într-un pod, străzi din Buenos Aires sau din Alger, prostituate şi marinari; mişc fascicolul şi văd lucruri şi mai îndepărtate: o fîntînă la fermă, o după-amiază înăbuşitoare, păsări şi ochi pe care îi străpung cu un cui. Poate că acolo, dar cine poate şti: poate că totul s-a întîmplat mai demult, într-o epocă pe care acum nu mi-o mai amintesc, în vremurile foarte îndepărtate ale copilăriei mele. Nu ştiu. Şi apoi, la urma urmei, ce importanţă are? In schimb, îmi amintesc perfect de începutul investigaţiei mele sistematice (întrucît pe cealaltă, inconştientă, mai adîncă poate, cum aş putea s-o cunosc?). Era o zi din vara anului 1947 şi treceam prin faţa Pieţei Mayo, pe strada San Martin, pe trotuarul din faţa Primăriei. Mergeam cu gîndurile aiurea, cînd dintr-o dată am auzit un clopoţel, un clopoţel prin care cineva ar fi vrut parcă să mă trezească dintr-un somn milenar. Mergeam şi auzeam clopoţelul care încerca să pătrundă în straturile cele mai adînci ale conştiinţei mele: îl auzeam dar nu-l ascultam. Pînă cînd, deodată, sunetul acela subţire, dar pătrunzător şi obsesiv, păru să atingă o zonă sensibilă a eului meu, unul din locurile acelea în care epiderma eului e extrem de fină şi de o sensibilitate anormală: şi m-am trezit tresărind, ca în faţa unei primejdii neaşteptate şi perverse, ca şi cum aş fi atins cu mîna, în întuneric, pielea îngheţată a unei reptile. In faţa mea, enigmatică şi aspră, privindu-mă cu toată faţa ei, am văzut-o pe femeia oarbă care vindea acolo mărunţişuri. Nu mai suna din clopoţel; parcă l-ar fi făcut să sune numai pentru mine, ca să mă trezească din somnul meu smintit, dîndu-mi de ştire că o etapă din viaţa mea se încheiase, ca şi cum ar fi fost o stupidă etapă pregătitoare, si că acum trebuia să mă confrunt cu realitatea. Nemişcată, cu figura ei abstractă îndreptată spre mine, iar eu ca paralizat de o apariţie infernală dar glacială, am rămas aşa cîteva clipe, clipe care nu fac parte din timp ci sînt o fereastră spre eternitate. Apoi, cînd conştiinţa mea a intrat din nou în torentul timpului, am plecat în goană.

Aşa a început ultima etapă a vieţii mele.
Din ziua aceea am înţeles că nu puteam lăsa să mai treacă nici măcar o clipă şi că trebuia să încep eu însumi explorarea acelui univers tenebros. Trecură mai multe luni, pînă cînd, într-o zi din toamna aceluiaşi an, avu loc a doua întîlnire decisivă. Eram în plină cercetare, dar munca îmi era întîrziată de o inexplicabilă abulie despre care cred acum că era o formă falsă a spaimei în faţa necunoscutului. Cu toate acestea îi supravegheam şi-i studiam pe orbi. Mă interesase întotdeauna problema şi în diferite ocazii purtam discuţii despre originea, ierarhia, felul de viaţă şi condiţia lor zoologică. Pe atunci, cînd abia începusem să-mi schiţez ipoteza proprie despre pielea rece, am şi fost insultat prin scrisori şi prin viu grai de către membrii unor societăţi legate de lumea orbilor. Şi asta cu eficacitatea, rapiditatea şi misteriosul sistem de informaţii proprii dintotdeauna logiilor şi sectelor secrete, acestor logii şi secte ce se ramifică nevăzute printre oameni şi care, fără ca cineva să ştie şi fără ca măcar să ajungă să bănuiască, ne observă în permanenţă, ne urmăresc, ne hotărăsc destinul, căderea şi chiar şi moartea. Lucru ce se întîmplă mai ales cu secta orbilor care, spre şi mai marea nefericire a celor neavizaţi, au în slujba lor bărbaţi şi femei normale: în parte, înşelaţi de Organizaţie; în parte, ca o consecinţă a unei propagande lacrimogene şi demagogice; şi, în sfîrşit, în bună măsură, din teamă pentru pedepsele fizice şi metafizice despre care li se spune în şoaptă că le-ar avea de îndurat cei ce cutează să le cerceteze secretele. Pedepse care, în treacăt fie spus, aveam impresia că le şi îndurasem în parte, avînd şi convingerea că o să le îndur în continuare, într-o formă din ce în ce mai înspăimîntătoare şi mai subtilă; ceea ce, fără îndoială din pricina orgoliului meu, nu avu alt rezultat decît faptul că mi-a accentuat indignarea şi hotărîrea de a-mi duce cercetările pînă la capăt. Dacă aş fi ceva mai naiv, m-aş lăuda, poate, că prin aceste cercetări mi-am confirmat ipoteza pe care, încă de copil, mi-am făurit-o despre lumea orbilor şi că toate coşmarurile şi halucinaţiile din copilărie mi-au înlesnit primele revelaţii. Apoi, pe măsură ce creşteam, se accentua repulsia mea faţă de aceşti uzurpatori, faţă de acest soi de şantajişti morali, care - lucrul mi se pare firesc - abundă în subterane, prin condiţia lor naturală ce-i înrudeşte cu animalele cu sînge rece şi piele lunecoasă, avîndu-şi culcuşul în hrube, caverne, beciuri, ganguri vechi, canale de scurgere, poduri, puţuri secate, crăpături adînci, mine părăsite cu infiltrări liniştite de apă; şi unele, cele mai puternice, în enorme peşteri subterane, uneori la sute de metri adîncime, cum se poate deduce din informaţiile echivoce şi reticente ale speologilor şi ale căutătorilor de comori, dar suficient de clare, fără îndoială, pentru cei ce cunosc ameninţările care apasă asupra celor ce vor să violeze marele secret. Inainte, cînd eram mai tînăr şi mai puţin neîncrezător, deşi eram convins de teoria mea, mă împotriveam mie însumi să o verific şi chiar să o enunţ, pentru că aceste prejudecăţi sentimentale care sînt demagogia emoţiilor mă împiedicau să trec peste baricadele ridicate de sectă, cu atît mai de netrecut cu cît sînt mai subtile şi mai invizibile, încropite din interdicţii învăţate la şcoală şi din ziare, respectate de guvern şi de poliţie, propagate de instituţiile de binefacere, de doamne şi de învăţători. Baricade care te împiedică să pătrunzi pînă în suburbiile întunecoase, unde locurile comune încep să se destrame tot mai mult şi unde începi să bănui adevărul. Au trebuit să treacă mulţi ani pînă să pot trece peste baricadele exterioare. Şi astfel, încetul cu încetul, cu o forţă tot atît de mare şi de paradoxală ca aceea care în timpul coşmarurilor ne îmboldeşte spre oroare, am pătruns în regiunile Werzise în care începe să domnească întunericul metafizic, întrezărind ici-colo, la început în chip nelămurit, ca nişte năluciri fugare şi îndoielnice, apoi cu o precizie din ce în ce mai mare şi mai înspăimîntătoare, o întreagă
lume de fiinţe abominabile.