Un filosof pe nedrept neglijat este José Arcadio Buendía, personaj fabulos din „Un veac de singurătate”. Ia uitați-vă numai ce frumos găsește el esența timpului și, mai ales, cât de potrivit reacționează la această descoperire:
José Arcadio Buendía conversă cu Prudencio Aguilar până în zori. După câteva ceasuri, sleit de atâtea vegheri, pătrunse în atelierul lui Aureliano şi-l întrebă: "În ce zi suntem?" Aureliano îi răspunse că era marţi. "Tocmai aşa mă gândeam şi eu, zise José Arcadio Buendía. Dar dintr-o dată mi-am dat seama că e tot luni, ca şi ieri. Priveşte cerul, priveşte pereţii, priveşte begoniile. Şi astăzi e luni." Obişnuit cu extravaganţele lui, Aureliano nu făcu caz de aceasta. A doua zi, miercuri, José Arcadio Buendía reveni în atelier: "Este o adevărată nenorocire, zise el. Priveşte văzduhul, ascultă bâzâitul soarelui, totul este la fel ca ieri şi ca alaltăieri. Şi azi e tot luni." (....) Joi, reapăru în atelier cu o mină răvăşită: "Mecanismul timpului s-a dereglat! zise el, aproape suspinând. Iar Ursula şi Amaranta sunt atât de departe!" Aureliano îl dojeni ca pe un copil iar el luă un aer de supunere. Timp de şase ore examină toate lucrurile, încercând să desprindă o deosebire faţă de aspectul lor din ziua precedentă, străduindu-se să descopere în ele o cât de mică schimbare care să-i dezvăluie scurgerea timpului. (...) Vineri, înainte de a se fi trezit careva, observă din nou aparenţa lucrurilor din natură, până ce ajunse să se convingă pe deplin că încă mai continua să fie luni. Apucă atunci prăjina care servea la închiderea unei porţi şi cu violenţa sălbatică a forţei sale puţin obişnuite, zdrobi, făcându-le praf, toate instrumentele de alchimie, cabinetul de dagherotipie, atelierul de aurărie, urlând ca un apucat într-o limbă pompoasă şi fluentă, dar din care nu se înţelegea absolut nimic. Se pregătea să termine şi cu restul casei când Aureliano îi chemă pe vecini să-i dea o mână de ajutor. A fost nevoie de zece oameni ca să-l stăpânească, de patrusprezece ca să-l lege, de douăzeci ca să-l târască până la castanul din curte de care-l lăsară legat, aşa, lătrând într-o limbă străină, cu spume verzi pe buze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu