Alungarea cerului

De câte ori prinde ocazia, Maria se uită la nişte filme cu tineret difuzate de Disney Channel. Sigur că am fost curios să aflu şi eu despre ce e vorba în filmele alea. Şi cea ce am văzut mi s-a părut cumplit. E vorba despre diverse seriale cu adolescenţi şi, în absolut toate, se petrec cam aceleaşi lucruri.

Personajele discută mai tot timpul şi absolut toate se străduiesc să spună replici hazlii. Şi pentru că noi, ăştia, care urmărim filmele, s-ar prea putea să nu înţelegem unde este umorul, atunci când el se manifestă, se aude râsul idiot al unui public imaginar. Un râs idiot pentru nişte spectatori presupus idioţi, exact ca în serialul ăla cu familia Bundy, făcut pentru americanii cocoşaţi de muncă, abrutizati de monotonia şi uniformitatea vieţii, cărora sistemul-Dumnezeu le da mură-n gură tot ce le trebuie, le spune când trebuie să radă, când trebuie să plângă, cum să se spele pe dinţi, cât să stea la WC, câţi paşi trebuie să facă în fiecare zi şi câte calorii au dreptul să înfulece. Iată că s-a ajuns ca mizeria asta să fie introdusă şi în filmele pentru copii.
Nu mai stau să discut despre calitatea replicilor, despre puţinătatea ideilor şi despre standardizarea criminală a situaţiilor de viaţă pe care le prezintă filmele astea. O să remarc, în schimb, altceva: tot ce se petrece acolo, aproape fără niciun fel de excepţie, are loc între patru pereţi: la şcoală, la vestiar, la magazin, la pizzerie, în studioul de filmare, la sală, în club, etc etc etc. Nemernicii au reuşit să alunge până şi cerul din vieţile copiilor noştri. Deja nu mă mai mir când, lansându-i eu Mariei invitaţia „hai să mergem să ne plimbăm prin pădure, lângă ZOO”, răspunsul soseşte, invariabil şi implacabil: „e plictisitor”.